Children of the damned

[Desiree Rose Goth]

XXV. You keep me giving sins

• - Nu înţeleg ce doriţi să-mi spuneţi, am rostit, calmă.
  Auzeam vocile din jurul meu ca pe nişte ecouri îndepărtate. Sângele îmi pulsa dureros în tâmple, iar lacrimile uscate ce s-au prelins pe obrajii mei în decursul ultimelor ore mă făceau să mă simt incomod. Vedeam totul în ceaţă, încercând să realizez că, într-adevăr, mama mea murise.
  Nu mă puteam obişnui cu ideea că îmi voi înfrunta singură viaţa de acum încolo. Imaginea mamei mele zăcând fără suflare în mijlocul camerei reveni în mintea mea, o dovadă de netăgăduit. Am strâns degetele în pumni.
  - Am crezut că nu va fi nevoie să repet, oftă femeia din faţa mea. Îmi pare rău, ştiu că eşti în stare de şoc..
  Am privit-o cu amărăciune, examinându-i conturul ferm al maxilarului, părul strâns cu meticulozitate într-un coc simplu şi umbra din ochii hotărâţi – genul de persoană metodică. Asta nu-mi va uşura situaţia.
  - Să reluăm. Mama ta s-a sinucis..
  - Nu s-a sinucis, sunt sigură.
  Sau, mai degrabă, nu voiam să accept faptul acesta. M-am uitat hotărâtă în ochii femeii, şi după câteva clipe de contact, ea îşi întoarse capul. Ştiam de ce – slujba şi salariul ei depindeau numai de răbdare.
  Am rânjit , buzele mele schiţând o amorţeală cu ton triumfător. Văzându-mi expresia feţei, femeia tresări. Probabil că eram excepţia de la regulă pentru ea, comportându-mă ca şi cum nu înţelegeam nimic din ce s-a întâmplat.
  - Bunicii tăi sunt decedaţi, mama nu a avut fraţi sau surori.. deci singura alternativă pe care o putem lua în considerare e să locuieşti împreună cu tatăl tău.
  Zâmbetul meu pieri odată cu senzaţia de confuzie. Cuvântul acela simplu străpunse zidul pe care mi-l construisem, distruse calmul meu abia controlabil şi deschise o uşă incertă. Tatăl tău.
  - Îl vom găsi, mă asigură femeia.
  Înţelesese totul exact pe dos.
  - Nu pot să stau pur şi simplu aici? am icnit, pe un ton stăruitor.
  Simţeam doar furie când auzeam cuvântul tată. O furie abia disimulată ce mă făcea să respir tremurat şi să-mi zgârii podul palmelor. Nu-l cunoşteam pe omul acela, iar el nu avusese niciun chef să mă vadă în şaisprezece ani. El era motivul pentru care nu trăisem setimentul de întreg. El era motivul pentru care mama a fost obigată să ducă o asemenea viaţă…
  De ce revenea el atât de târziu?
  - Ai doar şaisprezece ani. Cât eşti minoră, trebuie să locuieşti cu unul din părinţi, mă informă ea pe un ton sec, purtându-se de parcă nu mă aflam în deplinătatea facultăţilor mintale.
  Am clătinat din cap, incapabilă să-i dau un răspuns. De ce toate astea se întâmplă tocmai mie?
  - Şi, în plus..
  Mă privi afectată, dând o notă dramatică propoziţiei sale neterminate. Apoi scoase dintr-o plasă mică ghiozdanul meu, împreună cu un plic viguros sigilat. Mi le înmână fără să mai rostească ceva , iar tăcerea ce s-a înfiripat nu prevestea nimic de bine. Am aruncat o privire rapidă ghiozdanului şi am încercat să-mi păstrez expresia feţei impasibilă. Sărutul meu cu Adam reveni la vederea lui – amintirea unor aripi de inocenţă şi speranţe, frânte imediat ce şi-au deschis petalele. Mă bucuram că ancheta nu putea dezvălui nimic în legătură cu ce s-a întâmplat între mine şi Adam azi.. într-o altă viaţă.
  În schimb, am luat plicul şi l-am cântărit în mână. Mi-am dat seama de ce se afla în el şi valoarea lui în ochii celorlalţi.
  Descoperiseră drogurile lui Katherine în ghiozdanul meu.
  Am început să respir rapid, iar ritmul inimii mele se înteţi. Ameţeala mă cuprinse , iar biroul din secţia de poliţie s-a înceţoşat dintr-o dată. Toţi credeau că devenisem o drogată doar din cauza că s-a descoperit aşa ceva în ghiozdanul meu. Ce ironică poate fi soarta uneori.
  - Dar eu..
  - Iar acesta este unul dintre motivele pentru care trebuie să-ţi contactăm tatăl, cât mai repede.
  Ceva din tonul acelei femei nu lăsa loc de vreo replică indiferent de conţinutul ei. Mi-am sprijinit capul în mâini, fără să mai încerc să reţin neputinţa ce făcea parte din mine. Am gemut în surdină , iar lacrimile mi se formară pe la colţul pleoapelor.
  De ce tocmai eu..? De ce nu oricine altcineva?
  - Pot să merg.. până la baie? am bolborosit, dând glas gândurilor mele.
  Femeia nu avea nicio expresie aşternută pe chip când îmi răspunse.
  - Prima la dreapta. Să vii înapoi repede.
  M-am ridicat de pe scaun şi am încercat să nu dau impresia de aroganţă amestecată cu superioritate; totuşi, din privirea pe care am primit-o drept răspuns când am trântit uşa în urma mea, am realizat că fusesem deja catalogată.
  Drogată. Tendinţe depresive. Posibil periculoasă. Lista poate continua.
  Coridoarele erau aglomerate, lumea fiind mult prea ocupată ca să remarce o adolescentă necunoscută în mijlocul lor. M-am îndreptat spre toaletă cu paşi normali, insinuând că era total raţional ca eu să mă aflu acolo.
  Odată ce am ajuns în baie, mi-am pus planul în aplicare. Cu o vagă nonşalanţă în mişcări, m-am strecurat pe geamul mic ce dădea în curtea secţiei de poliţie.
  Am luat-o la fugă imediat ce am ajuns afară, fără să ştiu unde mă vor conduce paşii.
  
  
  *
  
  Ştiam că nu fusese o idee bună să mă întorc înapoi acasă.
  În faţa ochilor îmi apăru mai întâi grădina, cu vechiul leagăn în care îmi petreceam timpul când nu aveam idee ce însemna viaţa cu adevărat. Atunci când cele mai mari necazuri se rezumau la banii lipsă sau la mofturile lui Katherine. Casa se transpuse în planul meu vizual în scurt timp, o construcţie fragilă, încărcată cu năduşeala unei după amieze pierdute la căpătâiul unui cadavru.
  Acasă. Cuvântul suna atât de straniu şi de îndepărtat când mă uitam în locul în care credeam că voi simţi o fărâmă de apropiere şi familiaritate. Oricât aş fi încercat să mă amăgesc, acum vedeam doar scena unei sinucideri.
  Aş fi putut împiedica toate astea să se întâmple..
  Am oftat şi, dintr-un impuls de moment, mi-am cuprins talia cu braţele, imaginându-mi că se afla cineva lângă mine care să-mi spună că totul va fi în regulă. Alergând , fără să mai izbutesc să-mi reţin lacrimile, m-am îndreptat spre singura persoană căreia îi va păsa de situaţia în care eram.
  Spre Adam. De data aceasta, nu va mai exista vreo cale de întoarcere.
  Ploaia palidă de mai devreme se preschimbă într-o furtună nemiloasă. Vântul îmi ciufulea cu sălbaticie şuviţele ude de păr, iar picăturil de ploaie îmi alunecau pe piele. Gâfâind , am continuat să alerg spre singurul viitor pe care îl întrezăream.
  Cum aveam să-i explic brusca răsturnare de situaţie, astfel să mă înţeleagă?
  M-am rugat ca Adam să fie acolo când am ajuns în faţa liceului. Să corecteze teste ,să fie pus să lucreze peste program sau ceva de genul ăsta. Am intrat şi am urcat treptele ce duceau înspre sala de matematică, lăsând urme de apă în urma mea. Un fior scurt mă izbi în clipa în care am deschis uşa clasei , avertizându-mă că aveam să cedez în scurtă vreme.
  Băncile stăteau desperecheate în liniştea asurzitoare, iar pe catedră nu erau nici măcar testele corectate, uitate întotdeauna de Adam din cauza neatenţiei. Nu se afla nimeni în încăpere – tăcerea vorbea din toate părţile, prevestind ceva de rău.
  Trebuie să fie acasă, m-am asigurat. Mereu există o soluţie la toate. Am nevoie de adresa lui şi pun pariu că o pot găsi la secretariat.
  M-am întors ca să plec, dar zgomotul inconfundabil al paşilor mă opri. Cineva se îndrepta exact spre sala de matematică, care se situa la capătul coridorului. Mi-am ridicat privirea, sperând într-un mod naiv că Adam venea înapoi în clasă.
  M-am înşelat.
  Din întuneric răsări silueta directoarei, scundă, dar zveltă, mergând către mine. Tocurile mici provocau un zgomot surd în timp ce păşea, iar cârlionţii i se balansau precar deasupra umerilor.
  - Cauţi pe cineva ?
  M-am uitat cu atenţie la ea, descifrându-i tonul atotştiutor şi zâmbetul abia schiţat. Panica mă cuprinse, un bloc solid de granit în pieptul meu. Oare este posibil ca ea să ştie?
  - Îl caut pe Adam, i-am răspuns, încercând să-mi ascund temerile. Ştiţi unde este?
  Directoarea remarcă că îi rostisem doar numele mic. Cumva, zâmbetul ei se lărgi, de parcă îi confirmasem un fapt. Îşi drese glasul şi îmi răspunse cu un calm straniu:
  - Tocmai mi-a trimis nişte documente. A zis că doreşte să demisioneze.