Children of the damned

[Desiree Rose Goth]

P.S.: Boring chapter.

XXVI. Before I Fall

• Nu mă mai simţisem niciodată atât de singură. Atât de părăsită.
  Mereu am presupus că, urând, eşti condamnat să rămâi izolat de restul lumii, captiv în propria ta durere. Acum, nemaiavând pe nimeni alături de mine , mă gândeam că vechile griji au fost doar ceva stupid, superficial. Aş fi vrut să dau timpul înapoi, să repar toate lucrurile care nu au mers cum trebuie. Să fac fericirea din nou posibilă.
  Ştiam că şansa de a-mi reface prezentul nu se va mai întoarce niciodată. Indiferent dacă lucrurile vor reveni la normal sau nu, eu nu voi mai fi la fel ca cea de dinainte. Probabil în momentele în care mă agăţam de trupul lipsit de viaţă al mamei mele ceva înăuntrul meu s-a schimbat definitiv. Fusesem incapabilă să realizez ce s-a întâmplat, dar ceva din mine a fost distrus cu brutalitate atunci.
  Picăturile de ploaie încă mi se izbeau de piele când întunericul nopţii s-a lăsat peste oraş, umbrele parcă ameninţând să mă cuprindă. Străzile erau la fel de pustii, la fel de tăcute precum sufletul meu. Mi-am strâns braţele în jurul taliei într- încercare disperată de a mă încălzi. Simţeam fiori pătrunzându-mă de-a lungul şirei spinării, iar răsuflarea îmi era fierbinte şi superficială.
  Nici nu mă puteam gândi la ce se putea întâmpla dacă nu găseam imediat un adăpost. Ideea aceasta aduse la suprafaţă senzaţia de libertate precară pe care o simţeam atunci când fugeam în miez de noape de acasă. Eram surprinsă că aceste escapade încă erau normale în urmă cu câteva săptămâni. În decurs de o lună, viaţa mea o luase razna – începând de la relaţia mea cu Adam, la supradoza luată de Katherine din cauza unui psihopat, până la moartea subită a mamei mele. Şi, bineînţeles, punerea sub semnul întrebării a sănătăţii mele mintale. Încurajator, nu-i aşa? Stabilisem un nou record.
  Prima mea opţiune în cazul unei fugi neplanificate ar fi fost Katherine – ea era expertă la aşa ceva. Ţinând cont că ea se afla la câţiva metri sub pământ, trebuia să găsesc o altă alternativă. Adam. Eram dispusă să îl iert atâta timp cât îmi va oferi protecţie şi, cel mai important, puţină mângâiere. Singura problemă era că nu îi cunoşteam adresa – stai, asta ar fi fost cea mai mică dintre probleme. Dilema mea consta în întrebarea dacă se mai afla în oraş.
  Mai exista o singură persoană care m-ar fi putut ajuta.
  
  
  *
  
  Desigur, Matt nu s-a aşteptat să mă vadă aşteptând la uşa casei lui, încercând să mă feresc de ploaia abundentă. Adevărul ? El era singura persoană în care mai puteam încerca să mă încred. Toţi ceilalţi oameni din viaţa mea au murit mai devreme sau mai târziu.
  I-am povestit despre situaţia mea , trecând peste povestea cu Adam. Mă ascultă atent, fără să mă întrerupă, şi pentru asta eram recunoscătoare. Chiar a acceptat să mă ajute timp de câteva zile, pentru ca după aceea să mă descurc singură.
  - Totuşi, de ce nu vrei să-ţi cunoşti tatăl? mă întrebă, cu o urmă de curiozitate în priviri. S-ar putea să te fi căutat în toţi anii aceştia..
  Am clătinat din cap. Nu pricepeam de ce Matt încerca să vadă mereu partea frumoasă a lucrurilor. Eu vedeam numai partea aceea reală, adevărată.
  - Nu m-a căutat niciodată, am oftat. Şi, chiar dacă m-ar fi găsit, ar fi fost prea târziu. Nu înţelegi? Când el a plecat din familia noastră.. a distrus totul. A distrus tot ce ar fi putut fi.
  Vocea mi s-a frânt la ultimele cuvinte, ca şi când ele avuseseră un impact prea mare asupra mea. Matt se încruntă uşor după ce mi-am terminat prelegerea.
  - Ştii ce nu înţeleg eu? Felul în care vrei să-ţi continui viaţa. Buzele i se ridicară în semn de întrebare. Ai putea avea tot ce doreşti dacă te muţi împreună cu tatăl tău… şi, într-un final, probabil l-ai putea ierta.
  Am zâmbit slab, neimpresionată de cuvintele lui. Cumva, el tot aducea în discuţie plecarea mea. De parcă nu aş fi fost tocmai invitată acolo.
  - Matt, am început, precaută. Dacă vrei să plec, plec. Nu o să-ţi reproşez nimic. Te rog doar să nu te prefaci de faţă cu mine; nu aş vrea să caut şi la tine o fărâmă de adevăr printre minciuni.
  Oftă sincer. Mereu făcea asta când era într-o dilemă.
  - Cred că am stabilit de mult să nu ne minţim unul pe altul, nu crezi? mă întrebă, analizându-mă cu interes. Ar fi vremea să ai şi tu încredere în cineva.
  Cuvintele lui îmi răsunară în minte. Avea dreptate, deşi nu aş fi recunoscut niciodată asta în faţa lui. Am păstrat tăcerea în speranţa că el nu va mai dezvolta subiectul. Şi, după câteva momente, el chiar abandonă conversaţia.
  - Deci, cu ce vrei să te ajut?
  Mi-am lăsat mâna într-a lui şi am tăcut. Ar fi vremea să ai şi tu încredere în cineva.
  
  
  *
  
  
  Chiar şi când închisesem ochii, chipurile rămăseseră întipărite în mintea mea. Glaciale. Răzbunătoare. Şi, mai ales, cuprinse de paloarea morţii. Simţeam cum agonia şi durerea se împleteau în mine, modelând un trup înfrigurat de goliciunea pe care-o arăta. Nu recunoşteam străina ce dorea să fie făcută dreptate.
  Deveneam altcineva.
  În vis, auzeam cuvinte spuse cu propria-mi voce. Dar nu eram eu cea care le rostea; ci mama mea. Mă privea cu ochi pustii , întrebând de ce o lăsasem să moară. Dar buzele ei se preschimbară în scurt timp în pulbere dusă de vânt. Trupul ei murea în faţa mea şi nu am putut face nimic ca să împiedic cenuşa ei să-mi izbească pielea. Rămăşiţele ce zăceau pe pământ parcă mă trăgeau jos, înspre ele.
  Acela a fost momentul în care m-am trezit. Nu mi-am dat seama prima oară de ce mă încâlceam în aşternuturi necunoscute, încercând să nu mă sufoc în apăsarea lor. Apoi mi-am adus aminte de coşmarul pe care îl avusesem, de coşmarul care fusese de fapt realitate.. şi am refuzat să mă mai gândesc la asta. Pe altădată. O las pe altădată. Nu acum.
  Ce simplă ar fi fost viaţa dacă am fi reuşit să nu ne gândim la amintirile care ne apasă.
  M-am ridicat dintre cerşafuri şi m-am îndreptat către singura fereastră din încăpere. De după perdeaua trasă neglijent răsărea o geană de lumină ce-mi cădea pe chip, încălzindu-mă cu căldura lui. Era ca şi când cineva m-ar fi mângâiat pe obraz. Am tras perdeaua la o parte şi lumina după amiezii m-a scăldat. Chiar nu am realizat că dormisem atât de mult.
  Dar asta însemna că Matt deja a făcut rost de ceea ce-mi trebuia. Îmi promisese asta. Am schiţat un zâmbet la acel gând, însă fericirea mea pieri repede. Erau atâtea lucruri în planul meu ce puteau merge anapoda! Toate se puteau prăbuşi la fel de uşor precum un castel din cărţi de joc.
  Am ieşit din camera de oaspeţi şi mi-am plimbat privirea prin casa lui Matt. Având în vedere că eu rămăsesem fără casă, îmi dăduse voie să stau câteva zile la el. Mi-am muşcat buzele. Cum voi reuşi să îi mulţumesc pentru tot ce a făcut ca să fiu în siguranţă ? Când mi-am ridicat privirea, l-am văzut intrând în casă. Părea îngrijorat dintr-un motiv pe care nu-l cunoşteam.
  - Ai găsit-o? l-am întrebat.
  A scotocit prin buzunarul blugilor şi mi-a dat o hârtie împăturită. Am desfăcut-o şi am reuşit să disting câteva cuvinte printre cutele acesteia. Adresa de care aveam nevoie. Clar, îi voi fi datoare lui Matt o viaţă întreagă.
  - Ar trebui să-mi mulţumeşti, zise el, cu un licăr întunecat în ochi. Am născocit câteva scuze până am reuşit să intru în secretariat şi să-i aflu adresa din toate dosarele acelea.
  Am tăcut. Matt cu siguranţă făcuse câteva conexiuni între mine şi adresa pe care i-o cerusem. Adresa lui Adam. Şi puneam pariu că Katherine îi vorbise despre mine şi Adam înainte să moară. Mi-am ridicat ochii, iar privirile noastre s-au întâlnit.
  - Sper că ştii ce faci, mă avertiză el.
  - Katherine ţi-a spus asta, nu-i aşa?
  Cuvintele mi s-au dezlipit de pe buze înainte să-mi dau seama. Imediat ce am realizat gravitatea vorbelor mele, mi-am dorit să nu fi adus aminte niciodată despre Katherine. Matt se învinovăţea la fel de mult ca şi mine în privinţa morţii ei.
  - Nu mai e vorba doar despre Katherine acum. Tu ştii ce s-a întâmplat în ziua în care a demisionat?
  Mi-a murit mama. Asta era cam tot ce-mi aminteam cu exactitate din ziua de ieri – ochii ei goi, fixându-mă cu privirea. Totuşi, mi-am păstrat gândurile pentru mine şi am clătinat din cap.
  - Cineva i-a spus directoarei că v-a văzut pe tine şi pe Adam împreună, îmi răspunse, prompt. Tipul nu a avut altă alternativă decât să plece.
  Am strâns bucata de hârtie în pumn, şifonând-o. Prima dată nu mi-am dat seama de importanţa vorbelor lui Matt, dar, încetul cu încetul, uşurarea mă cuprinse în îmbrăţişarea ei.
  Mai am o şansă.