Drawing... (cu Crystal K. Heap)

[Asaki Sayoko]

Am tresărit când cuvintele ei mi-au ajuns la urechi. Dar aşa cum au intrat au şi ieşit, eu fiind prea concentrată să-mi dau seama - N-aveţi decât să nu mă credeţi - cam ce măsură ar fi purtat personajul ale cărui urme le desenasem.
În final, când am procesat enunţul nuanţat interogativ, m-am întors, m-am ridicat şi am zâmbit.

- Să ştii, am răspuns, fără să pricep de ce anume mă ridicasem aşa de brusc.

Mi-am dat seama că eram foarte distrată. Îmi zbura mintea la "n" lucruri odată, dar cel mai tare părea să se afirme tot întrebarea "cât poartă personajul la pantofi?". Am scuturat din cap ca şi cum aş fi sperat ca gândul să cadă de acolo şi spoi am început, pe un ton vag convenţional:

-Eu sunt Sayoko. Ochi-de-Şoim. Şi tu?

De ce începuturile de conversaţii erau întotdeauna atât de fade? Dacă supravieţuiai acestui moment, era mai mult decât bine, însă mie-mi displăcea profund. În clipa aia, Okuni a apărut de nicăieri în spatele meu şi mi-a sărit fără nicio dificultate pe umăr, părând, brusc, mult mai grea decât o ştiam. M-am clătinat, gata să cad, dar felina mi-a aterizat graţios în braţe, restabilindu-mi echilibrul.
N-am ştiut dacă să mă uit sau să nu mă uit la ea când vorbeam. La mine acasă nu făceam asta cu străinii, pentru că era un pic intimidant, dar poate aici erau alte reguli. Cum gândurile acestea îşi făceau loc în şir indian prin dezordinea din capul meu - generată de atmosferă - rezultatul a fost că ba o priveam în ochi, ba nu, de parcă aş fi urmărit o muscă ce zbura prin zonă.

"Se poate să nu fi început strălucit." mi-am zis, amuzată, în timp ce pisica cerceta curioasă fata al cărei răspuns îl aşteptam eu.