The mistery beyond the picture

[Asaki Sayoko]

Am făcut un pas după colţ şi ce s-a întâmplat apoi a fost mult prea rapid ca să înţeleg : m-am lovit de cineva, am scăpat creionul, mi s-au împrăştiat foile pe jos, iar pisica - ce stătea în braţele mele, undeva între abdomen şi caiet - a căzut şi a tuns-o indignată după primul obiect prăfuit mai mare decât ea.
Am încercat să mă dezmeticesc şi am murmurat:

-S-a zis şi cu siguranţa garantată de mersul pe lângă pereţi...

M-am uitat la cea de care mă lovisem, care, pentru o secundă, a fost doar o pată de culoare difuză printre atâtea altele, în contrast cu florile roşii şi verzi care îmi defilau prin faţa ochilor. Apoi am văzut-o clar. Părea să fie în anul patru... poate cinci... De la cât studiasem oamenii ca să pot desena în ritmul în care o făceam, era aproape imposibil să mă înşel în privinţa vârstei cuiva.

Mergând cu spatele până unde am estimat că trebuiau să fi ajuns foile, am întrebat-o, reticentă, dacă e bine. Apoi am început să mă scuz deşi şi realizez că, la momentul ăla, trăiam cu impresia că fusese în totalitate vina mea.

Capul lui Okuni s-a iţit de după un piedestal prăfuit, cu ochişorii ca două foiţe negre de hârtie, rotunde, aprinse pe margine. Scoase un sunet oarecum gutural, totodată ciudat de melodios, care trebuia să sune a "Miau" dar fusese mai degrabă un "iu". Nu mieuna ca o pisică normală.

Mi-am adunat lucrurile de pe jos, privind încă, odată la 10 secunde, fata din anul patru, să mă asigur că nu păţise nimic grav.