The mistery beyond the picture

[Asaki Sayoko]

Într-adevăr, m-a surprins valul de mărturisiri care numai treaba mea nu erau. Asta şi faptul că, aşa cum spusese, o apucase sporovăiala dintr-odată. Şi încă ceva: în momentul în care, în mod surprinzător, Eliza a-nceput să vorbească, pisica mea a plonjat de nicăieri cu aripile desfăcute, aterizându-i în braţe.

Am ascultat-o până la capăt, cu ochii la felina care se învârtea în cerc, apăsând uşor cu lăbuţele pe materialul pantalonilor ei, pentru ca, în final, să se culce acolo, cu aripile răsfrânte nefiresc. Pe urmă am zâmbit. Poate că, totuşi, puteam vorbi cu Okuni din anumite motive şi unul dintre ele ar fi putut fi că trebuia şi s-o mai ascult, din când în când. I-am întins o a doua mandarină - nu pisicii, evident - şi m-am prezentat placid:

-Sayoko.

Am dat să mângâi, cu mâna liberă, capul cu blăniţă moale, în culori calde, al companionului meu mut - m-ar ucide dacă ar citi asta, dar nu există termen feminin - însă i s-a zbătut o aripă şi, aşa ciudat lăbărţată cum era, m-a lovit peste mână.

-Eu n-am o istorie interesantă de povestit, scuze că te dezamăgesc. am zâmbit.