The mistery beyond the picture

[Asaki Sayoko]

"Spune-i că nu pot" mi-a cerut pisica, întorcându-se uşor în poala ei. Clar, n-avea chef să mai facă uz de această... abilitate.

-Nu poate, am transmis eu pe un ton sec. Putem doar să ne captăm reciproc anumite influxuri nervoase.

Am luat o foaie şi creionul - care avusese, iniţial, 25 de centimetri, iar acum avea 10 - şi am început să desenez viperina cu Okuni în braţe. Nu mă uitam pe foaie, ci la ele, iar mâna mea zbura conturând automat ceea ce vedeam. În momentul ăla, coada felinei a zvâcnit rigid, şi-a dat urechile pe spate şi a sărit din poala Elizei pentru ca, înainte de a atinge duşumeaua rece, să-şi deschidă aripile şi să dispară după colţ într-un număr acrobatic nefiresc de silenţios.

Cu senzaţia că ştiu unde se duce şi că nu e bine, am strecurat creionul în buzunarul vestei de blugi, am pus cutia de plastic în poşeta de piele şi am şters-o pe coridor după ea. Fără să mă uit în spate, aveam sentimentul că, aproape imediat, fata cu părul de-o culoare anormală - verde - a-nceput să alerge şi ea după mine.