Melancholy

[Isolde du Maurier]

Nu stia ce o determinase sa ramana. Rugamintea, sau tonul pe care o spusese. Ii lua mana intr-a sa si ii spuse "Scuza-ma ca-ti stric cheful, dar nu voi pleca. Eu am incendiat locul, de la mine a plecat totul. Nu te pot lasa sa faci asta. Asa ca ori stingi focul si iti continui viata, ori o curmi acum. Chiar daca viata nu e mereu corecta cu noi, nu trebuie sa cedam. Niciodata nu e prea tarziu pentru a straluci, pentru a face lucruri de care sa fim mandri. Cazi, te ridici si mergi mai departe. Orice problema isi are rezolvarea, si sunt sigura ca si a ta are una, asa cum si a mea. Stii, la inceput mi-am dat seama ca semeni cu cineva, dar nu stiam cu cine. Acum stiu. Mai demult, am intalnit pe cineva, nu conteaza ce nume avea. Si era la fel ca tine, rece, distant, dar avea un motiv. Nu o sa ti-l spun, dar oricum ceva groaznic. Insa, am reusit sa-i patrund in inima si sa-l fac sa-si schimbe viziunea despre viata. Si chiar daca destinele noastre nu s-au unit, eu inca il mai iubesc, si el pe mine. Dar nu asta conteaza. Ceea ce conteaza e ca trebuie sa lasi oamenii sa te cunoasca, pentru ca nu poti stii niciodata cand dai peste un om pe care nu vrei regreta vreodata ca l-ai cunoscut. Insa, cat timp vei fi asa, nu poti trece prin viata decat ca un martor, nu ca...implicat.". Cand termina, ofta si se uita la el cu o lucire trista in ochii ei mari si caprui.