Încercări Literare

[Atsu Ari Ooku Tokugawa]

8. Lacrima Speranţei

Aşa cum îi promise, Înţeleptul se apucă s-o instruiască pe Ran. Pentru început, el consideră potrivit s-o înveţe despre taina stelelor, a poziţiilor lor şi cum să se poată ghida după ele. O învăţă apoi graiurile străine şi cum se poate ajuta de natură. Îi dezvălui că va trebui să ajungă pe Tărâmul de Dincolo de Negură, unde stătea Magicianul, cel care ştia de puterea plantelor de pe Alaris. Pentru a învăţa să se lupte va trebui să ajungă în Tărâmul de Miazâ-Zi, unde avea să fie învăţată arta duelului de către Maestrul Duelului. Înţeleptul îi dezvălui că acest maestru este o creatură ca para focului, cu fulgere în ochi şi vâlvătăi în păr. Nimeni nu ajunsese până în tărâmul ei.

Cea mai de preţ învăţătură pe care o primise Ran erau Legile Înţelepciunii. Înţeleptul i le spusese pe rând, cele mai imprtante, demne de a fi reţinute erau : „Nimic nu stă, totul se mişcă, totul vibrează”; „Orice cauză are efectul ei, orice efect are cauza sa”.
Ran era foarte ascultătoare şi învăţa repede ceea ce i se spunea. Citea din cărţile aflate în locuinţa înţeleptului pentru a afla din ele ceea ce nu-i putea spune profesorul ei. Astfel se scurseră doi ani de învăţături preţioase. Când Ran împlini 15 ani, Înţeleptul îi spuse că trebuie să plece. O conduse chiar el la graniţa tărâmului său şi-i arătă un drum.

─ Trebuie să mergi pe acest drum. El te va duce în Tărâmul Comorilor. Când vei ajunge acolo, te vor întâmpina fiinţe mai mici de înălţime ca tine. Ei sunt Căutătorii de Comori. Caută acea fiinţă ce-şi spune Făurarul. El te va conduce spre Peştera de Ametist. Ca suflul lui Mikomi să poată fi folosit de tine, trebuie să recuperezi Lacrima Speranţei. Pare o bijuterie, dar nu este. Mikomi şi-a împărţit suflul în două părţi egale. Una ţi-a dat-o ţie când te-a lăsat în grija lui Toki şi a doua a ascuns-o în acea peşteră. Înşuşi Toki a ascuns-o. Nu-ţi va fi uşor s-o găseşti.
─ Mulţumesc, Înţeleptule !
─ Fie ca lumina să te călăuzească !

Ran porni spre partea a doua a călătoriei sale. Avea un drum lung de parcurs, dar în cele din urmă ajunse pe Tărâmul Comorilor. Aşa cum fusese avertizată, fiinţe mai mici de statură ca ea-i ieşeau în cale, uitându-se întrebători la dânsa. Zarva stârnită de apariţia lui Ran în acel tărâm, îl făcu pe cel căruia i se spunea Făurarul să iaşa afară din locuinţa sa. Luându-se după indicaţiile semenilor săi, o zări pe Ran.

─ Ce cauţi în Tărâmul Comorilor ? întrebă el puţin arţăgos.
─ Vin din casa Înţeleptului. El m-a trimis pe acest tărâm ca să-l caut pe Făurar. Numele meu este Ran, dar şi Dei-Mikomi. Am fost sfătuită să nu-mi folosesc numele străvechi şi nici nu-l voi folosi prea des. Îmi place Ran, pentru că mă reprezintă mai bine. Dei va fi doar suflul meu interior. Mi s-a mai spus că aici se află Lacrima Speranţei.
─ Atunci, fii bine-venită în umila mea casă. Intră, te rog ! Te aşteptam.

Ran acceptă invitaţia, iar Făurarul îi dădu ceva de mâncare şi o lăsă să se odihnească. După odihnă, cei doi se duseră spre Peştera de Ametist. Intrară înăuntru, ghidaţi doar de lumina palidă ce se răspândea în jurul lor de la micile obiecte ce păreau a fi nişte felinare. Acolo, în acea peşteră, nu exista decât noapte, lumina soarelui Alarian nu pătrundea vreodată acolo şi creaturi fără ochi îşi găsiseră locaşul acolo. Lumina de la felinarele din jur îi ajuta pe Căutători să sape cu ajutorul uneltelor după pietre preţioase. Cei doi ajunseră la un perete al peşterii unde pietrele preţioase stăteau înfipte în stâncă. Puteai întinde mâna şi luai tot ce vroiai de pe acel perete. Acolo, Făurarul se opri şi-i spuse lui Ran :

─ Aici, pe acest perete există trei pietre preţioase. Una este de culoare albastră, una de culoare roşie şi una de culoare verde. Sunt trei bucăţi dintr-un întreg. Se potrivesc perfect una-într-alta şi crează ceea ce se numeşte Lacrima Speranţei. Trebuie să găseşti acele bucăţi şi Lacrima va fi a ta.
─ Este o încercare de inteligenţă nu ?
─ Da, aşa este.

Ran începu să privească peretele acela din faţa ei cu atenţie, căutând acele bucăţi ce s-ar potrivi una-într-alta şi care să dea ceea ce căuta ea. Îşi amiti că-l vindecase pe fratele ei mai mare folosind Lacrimile Speranţei, un flux de energie albă ca o ploaie de lacrimi, aşa că începu să caute acele trei bucăţi, care unite, ar fi putut da o lacrimă.
─ La câte încercări am voie ?
─ Ai dreptul la două încercări. La a treia încercare trebuie să reuşeşti, pentru că nu vei mai ieşi de-aici. Dacă pierzi şi a treia încercare, va trebui să munceşti trei ani în această peşteră. Câte un an pentru fiecare încercare greşită. La finalul celor trei ani de muncă, îţi voi arăta chiar eu pietrele acelea căutate de tine.

─ Bine. Am văzut trei grupuri de pietre, care au culorile zise de tine şi care ar putea îndeplini cerinţa de a se îmbina perfect. Aş vrea să le iau şi să le combin. Dacă ratez, atunci va fi precum ai spus tu.
─ De acord.
Ran luă cele trei grupuri de pietre şi apoi începu să le aranjeze. Cu pietrele din primul şi al doilea grup nu se întâmplă nimic, dar cu cele din al treilea grup da. Pietrele celui de-al treilea grup se îmbinară armonios una-într-alta, creând o lumină albă puternică în jurul lor. În mijlocul luminii se zări chipul lui Mikomi, care-şi privi fata, apoi lumina o înconjură pe Ran, apoi se stinse.

─ Ai reuşit, fata mea. Acum ai suflul speranţei în tine. Abia acum eşti Fiica Luminii. Misiunea ta aici, s-a încheiat.
─ Mulţumesc, Făurarule. Şi acum ?
─ Urmează-mă.
Făurarul o conduse pe Ran prin peşteră, scoţând-o în capul celălalt al ei, opus intrării.
─ Drept înainte, cale de câteva zile se află Tărâmul de Miază-zi. E timpul să faci cunoştină cu Maestrul Duelului ! Drum bun, fata mea !

9. Maestrul Duelului

Plecând din tărâmul Făurarului, Ran o apucă pe drumul indicat pentru a ajunge la Maestrul Duelului. Drumul ei fusese lung şi anevoios, dar ajutându-se de cele învăţase, reuşise să-şi facă din natură un aliat atât împotriva foamei, cât şi pentru adăpost pentru dormit. Zile întregi merse Ran, până ce intră în Tărâmul de Miază-Zi, unde era casa maestrului.

De îndată ce intră în acel tărâm, o întâmpinară grămezi nedesluşite de cadavre, „vorbind” parcă în limba lor neauzită, trimiţând un miros greu în jurul lor. Probabil aparţineau celor ce se încumetaseră să ajungă acolo şi nu trecuseră de probele maestrului. Făurarul îi spusese că maestrul e generos cu învăţătura sa, de reuşea careva să treacă de încercările sale, dar nimeni nu reuşise vreodată.
Trecând cu greu printre peisajul presărat de cadavre din când în când, Ran ajunsese la locaşul maestrului. Creatura care-i deschise poarta, când ea bătuse în ea, era precum i-o descrisese Înţeleptul. Ran nu se înspăimântă, ci salută politicos :

─ Vin de departe şi-l caut pe Maestrul Duelului.
─ Cu ce pricină ?
─ Vreau să învăţ arta duelului.
─ Du-te în drumul tău copilă ! Violenţa produce un spic de nenorocire, care nu dă decât o recoltă de lacrimi !
─ Stai ! Nu-mi închide. Numele meu străvechi este Dei-Mikomi.
─ Vai, copilă ! Ai ajuns tocmai aici, în pustietatea asta ! Intră. Te voi ospăta şi te vei odihni, dar va trebui să treci de încercările mele pentru a putea să înveţi arta duelului. Te încumeţi ?
─ Mă încumet !

După ce mâncă şi se odihni îndeajuns de mult, Ran îi spuse Maestrului că este pregătită pentru a trece de probele sale.
─ Am înţeles că ai învăţat multe lucruri. Am numeroşi spioni şi ştiu asta. Îţi va fi uşor să treci de probe.
─ Nu se ştie niciodată, pentru că o probă este precum o problemă ce se cere rezolvată. Înţelepciunea stă în felul în care rezolvi problema.
─ Cât de frumos vorbeşti !
─ Prima ta încercare constă într-un test. Ştii că pentru a deveni un maestru al duelului, expert în arta sa, trebuie să te supui unor reguli şi să urmezi un anumit cod.
─ Da. Regulile şi codul duelului. Ştiu. De reguli nu-mi pasă, dar codul îl ştiu. E foarte simplu : „Să nu depui niciodată armele în luptă”; „Să-i aperi pe cei slabi până la ultima suflare”; „Să nu agresezi pe nimeni”; „Să lupţi pentru a-ţi salva destinul”; „Să nu încalci jurământul făcut sub niciun pretex”. Acesta ar fi codul.

─ Vezi ? Deja ai trecut de prima încercare ! Ştii tu oare ce înseamnă străvechile cuvinte Oromazdes şi Aremanos ?
─ Înţeleptul mi-a povestit că departe de Alaris există Galaxia Calea Lactee, unde pe o planetă numită Terra, cei care poartă numele de pământeni foloseau aceste cuvinte. Ele fac parte din cultura lor străveche şi ştiu ce înseamnă. Oromazdes înseamnă „născut din cea mai pură lumină”. Ar fi foarte simpul pentru mine să-mi însuşesc acest atribut, având în vedere că mama mea a fost Mikomi, dar nu o fac pentru că vreau să rămân doar Ran. Aremanos înseamnă „născut din tenebre” şi acest atribut ar fi potrivit pentru Gadai, viitorul duşman pe care-l voi avea de înfruntat !

─ Şi uite cum şi a doua probă s-a trecut !
Ran îl privi cu uimire pe maestru. Se aşteptase la probe mult mai grele.
─ Acum o ultimă încercare. Răspunde-mi la o întrebare : Ştii tu care este Originea ?
─ Cel ce i-a creat pe alarieni, i-a creat purtând în suflet speranţa şi credinţa că ei vor fi desăvârşiţi. Cel care le-a insuflat suflu a făcut-o din iubire faţă de creaţia sa. Astfel, iubirea şi speranţa pot fi considerate Origine.
─ Bravo, copilă. Înţeleptul te-a învăţat bine. Acum, vino cu mine ca să-ţi arăt arta duelului. Îţi voi da o sabie, pentru a te folosi de ea până ce Akuna va ajunge în mâinile tale.
Ran îl urmă pe maestru într-un loc asemenea unei arene. El îi dădu o frumoasă sabie lui Ran spunându-i despre ea :

─ Ţine minte : foloseşte-o cu mare chibzuinţă. Are în ea tăria munţilor de pe alaris, taie precum diamantul şi şoaptele vântului sunt închise în ea.
După ce Ran îşi luă arma în primire, începură lecţiile din Arta Duelului. Astfel, ea învăţă cum să se lupte, dar şi cum să se apere. Când ajunse la finalul învăţăturilor sale trecuseră încă doi ani.


10. Magicianul

Când maestrul consideră că era suficient de antrenată, o conduse pe Ran spre marginea regatului său, arătându-i drumul spre Tărâmul de Dincolo de Negură, unde îşi avea casa Magicianul. Era ultimul popas al lui Ran, în calea învăţăturilor sale. După ce stătea şi la Magician, se putea întoarce acasă la părinţii ce-o crescuseră. Ran îi mulţumi maestrului pentru învăţăturile date şi plecă spre noul tărâm. Avea deja 17 ani acum şi nu avea idee cât timp va mai sta şi la Magician, dar ştia că nu putea da înapoi. Urma să înveţe rolul plantelor şi puterile lor secrete.

Drumul spre locuinţa Magicianului nu era aşa de lung ca celelalte, ajungând mai repede la ultima sa destinaţie. Cum Ran învăţase graiurile necunoscute, înţelegea limbajul plantelor. Realiză că era pe un tărâm magic, unde plantele aveau glas şi sporovăiau de zor unele cu altele. Aşa află Ran care era locuinţa Magicianului şi bătu la uşa acestuia.
În pragul uşii apăru o fiinţă ciudată, cu urechi ascuţite, care se vedeau dintr-o pălărie roşie ce-o purta pe cap.

─ Ziua bună, Magicianule, îl salută Ran.
─ De unde-mi ştii numele ?
─ Plantele mi l-au şoptit.
─ Plantele nu vorbesc !
─ Doar pentru alarieni nu vorbesc, nu şi pentru Dei-Mikomi !
─ Intră, dragă.

Ran intră în locuinţa Magicianului. Era plină de ierburi şi plante, iar magicianul se scuză că nu are ce să-i ofere decât plante de leac, iar Ran îşi scoase ceva de mâncare din traista sa, traistă pe care însăşi Înţeleptul i-o dăduse când plecase în călătorie. Mâncă ceva şi se odihni puţin apoi aşteptă ca magicianul s-o înveţe tainele plantelor.

─ Află copilă că sunt multe feluri de plante pe Alaris. Trebuie să ştii să le deosebeşti şi să ştii să le foloseşti cu înţelepciune. Ţine minte că platele au puterea de a tămădui, de a deschide porţi ferecate, de a îndeplini farmece şi vrăji. Din cele tămăduitoare te voi învăţa să faci alifii felurite, pentru cele care deschid porţi ferecate îţi voi dezvălui cum anume să le deosebeşti între ele, iar din cele care îndeplinesc farmece sau vrăji, te voi învăţa să faci poţiuni miraculoase.

Ran îşi începu învăţătura la Magician, studiind felurite flori şi plante care mai de care mai colorate, înmiresmate şi având proprietăţile lor misterioase. Timp de un an de zile, nu făcu altceva decât să înveţe. La sfârşit, când ştia totul, Magicianul o conduse spre cărarea ce-o ducea cel mai repede spre casa ei.

─ Copila mea, eşti o tânără minunată. Ai 18 ani acum. Când va veni ziua marii bătălii, nu uita : cere de la lumină înţelepciunea ei şi de la întuneric puterea. Vei înţelege atunci ce-am zis. Nu abuza nici de lumină, nici de întuneric. Ia această sticluţă cu tine. In ea se află o poţiune miraculoasă. Foloseşte-o cu chibzuinţă atât împotriva duşmanului, cât şi pentru prieteni. Pare mică sticluţa, dar este cea mai de preţ comoară a mea. Lichidul pus în ea nu se termină niciodată. Drum bun, copilă !
─ Mulţumesc.

Ran plecă spre casa sa. Drumul i se păru foarte scurt în comparaţie cu cel parcurs de la plecarea sa de-acasă. Când ajunse acasă, părinţii mai să nu o recunoască. Era o tânără înaltă, mlădie la trup, cu păr lung, de culoarea razelor soarelui de pe Alaris, cu ochi albaştrii. Se schimbase cu mult faţă de când plecase de-acasă, căci cinci ani, pe calea învăţăturii păruseră foarte lungi pentru părinţii ei. Când ea ajunse acasă, fusese prilej de sărbătoare, iar Ran îşi îmbrăţişă fratele, care era acum un maestru în arta luptelor şi-un iscusit tămăduitor. Învăţase de la tatăl lui totul şi se mândrea cu ceea ce învăţase.
Curând, toată liniştea avea să fie tulburată, căci armatele întunericului începeau să se ridice...

va urma.