Încercări Literare

[Atsu Ari Ooku Tokugawa]

Stiu ca daca nimeni nu posteaza nu inseamna neaparat ca nimeni nu citeste. Aceasta incercare a mea are ceva vechime, fiind scrisa candva, de mult, cam pe la varsta cand aveam 20 si ceva de ani. Chiar eu insami, citind-o acum, la aceasta varsta, mi se pare destul de trasa de par... Sa continui sa pun capitolele ce mai sunt pana la final.

11. Venirea lui Rei-Protectorul

Marele Toki era înştiinţat de fiecare mişcare a celui ce vroia să stăpânească întreg Alarisul pentru a se declara Forţa Supremă. Acesta începuse să-şi trimită creaturile, neştiind că Ran avea să le învingă pe toate. Gadai, încă nu era pregătit să vină pe Alaris, pentru că tatăl lui refuzase să-l lase. Îi spusese să rămână pe Onix, pentru că se va duce el pe Alaris. Îi mai spusese că dacă i se va întâmpla ceva, un spion va veni să-l înştiinţeze şi atunci era liber să pornească Războiul Suprem.

Creaturile, conduse de către cel care le crease şi care-şi luase un nume alarian, începuseră să-şi facă simţită prezenţa. Mulţi începuseră să vorbească despre dispariţii misterioase, despre morţi sau alarieni care căpătaseră peste noapte forţe nebănuite.
Toki, aflând despre ceea ce se petrecea pe Alaris în ultimul timp, se duse la Sanctuarul Sacru, unde-i chemă lângă el pe cei nouă protectori.
─ A venit vremea să mergem în căutarea armei. Dei i-a pus şi un nume : Akuna. V-am urmărit îndeaproape pe fiecare şi ştiu ce puteţi, însă dintre voi nouă, îl voi trimite pe Rei pe Alaris. Îţi vei păstra numele de Rei şi te vei duce chiar azi pe Alaris. Te va găsi Ran, căci acesta este numele lui Dei-Mikomi acolo. Ai grijă, Rei, creaturile întunericului sunt foarte periculoase. Sunt înzestrate cu puteri nebănuite şi însuşi cel care le-a creat le conduce. Numele lui alarian este Nintai, ceea ce înseamnă perseverenţă. Eşti pregătit, Rei să te duci pe Alaris ?
─ Da, Mărite Toki.
─ Atunci, pleacă !

Rei, îl ascultă pe Toki şi plecă pe Alaris. Coborî din Casa Zeilor, din Sanctuarul Sacru pe Alaris. Când sosi, hainele lui de Protector dispăruseră în mod miraculos, fiind înlocuite cu veşminte alariene. Nimerise într-o piaţă, departe de casa lui Ran şi trebuia să fie atent în jurul lui. Alaris pentru el era o lume necunoscută, având în vedere că el nu ştia altceva decât incinta Sanctuarului. Între timp, Toki şi cei rămaşi plecaseră în căutarea Akunei.
Ran, împreună cu fratele său Raiku, se aflau şi ei în aceeaşi piaţă unde era Rei. Drumurile lor nu se intersectară. Cei doi fraţi observau că negustorii nu mai erau veseli ca altă dată.
─ Întunericul începe să câştige teren. Frica pune stăpânire pe semenii noştrii, Rai.
─ Aşa este surioară. Trebuie să fim atenţi. Nu ştim de unde se poate ivi o creatură a întunericului.

Deodată, se făcu zarvă mare în piaţă şi la o distanţă considerabilă se vedeau nişte lumini şi se auzeau scrâşnete de săbii.
─ Cineva se luptă în piaţă, Rai. Hai să mergem să vedem.
Ajunşi la locul de unde se vedeau luminile şi se auzeau sunetele, îl văzură pe Rei, luptându-se cu o creatură a întunericului. Lupta era inegală, creatura fiind mai puternică decât adversarul ei. Rei fusese rănit şi zăcea pe jos, iar creatura se pregătea să-l atace, dar Raiku, fratele lui Ran o opri la timp, încetinind-o.
─ Hei, străine, eşti bine ? îl întrebă Raiku pe cel rănit.
─ Da, cred că da.
─ Raiku, ia-l de aici. Rana lui nu-i una obişnuită.
─ Bine, Ran.
─ Nu vă temeţi, le zise ea spectatorilor îngroziţi. Plecaţi de-aici cât mai aveţi timp.

Ran îşi scoase sabia pe care i-o dăruise Maestrul Duelului, cea despre care-i spusese că avea şoaptele vântului închise în ea. Aflată în poziţie de atac, ea aştepta creatura să se repeadă asupra ei. Lupta începu curând şi cei doi luptători, se duelau cu o asemenea viteză, încât era imposibil să distingi ceva. Deodată, lupta încetă. Creatura părea rănită.
Sabia lui Ran zăcea undeva pe jos, ruptă în două.
─ Se pare că nu sunt un bun duelist, zise Ran. Am reuşit să rup o sabie despre care mi s-a zis că nu poate fi ruptă.
─ Ce-ai de gând, surioară ?
─ Mă gândesc eu la ceva. Acum, creatura-şi linge rănile. Nu va mai ataca, dar nu s-a terminat încă.

Ran se apropie de cel care se luptase înaintea ei cu bestia.
─ Vă simţiţi bine, domnule ?
─ Da, mulţumesc, domnişoară.
Rei se uită la Ran. Era de-o frumuseţe deosebită, sau cel puţin aşa i se părea lui. Nici aceasta nu rămase indiferentă la frumuseţea lui Rei.
─ Ai adus tolba cu alifii, Raiku ?
─ Da, surioară.

Ran căută în tolba întinsă de fratele ei sticluţa pe care ea o primise în dar de la Magician. O găsi şi după ce-i înlătură dopul, turnă doar o picătură pe rana lui Rei, aceasta vindecându-se pe dată.
─ Creatura-şi revine surioară.
─ Se pare că este timpul să-i punem capăt.
─ Surioară, nu-i o creatură obişnuită.
─ Am observat. E o creatură a întunericului.
─ Da, aşa este. Sunt o creatură a întunericului şi mă mândresc cu asta, pentru că sunt puternică.

─ Creaturi vorbitoare. Întunericul îşi alege oşti pe măsură.
─ Da. Şi ca dovadă, mai chem nişte ajutoare.
Creatura scoase un sunet prelung şi imediat, alte creaturi îşi făcură apariţia.
─ Creaturi plămădite de-ntuneric, ce beneficii oare v-aduce întunericul pe care-l serviţi ?
─ Ne face putrnici.
─ Dar nu şi invincibili. Întunericul aduce lacrimi când este folosit în exces. Şi nu sunteţi singurele creaturi ce pot folosi acest întuneric. Există o energie întunecată, pe care voi nu puteţi s-o stăpâniţi, dar eu pot să mă folosesc de ea. acea energie se numeşte Rugul Întunecat. Am să vă arăt ce înseamnă rugul acela, zise Ran.

Se îndreptă spre sabia care zăcea ruptă, luă cele două bucăţi în mâinile sale şi apoi zise :
─ Maestrul Duelului mi-a zis că are şoaptele vântului închise înăuntrul ei, dar n-am înţeles până acum ce-a vrut să spună. Chiar dacă lama ei obişnuită se rupe, pot să creez o lamă din energie. Cred că voi alege Rugul Întunecat.
Deodată, o lamă de culoare neagră, înconjurată de flăcări se ivi şi Ran le atacă pe toate creaturile de-odată. Nu mai rămăsese niciuna în picioare.
─ Trebuie să ştii ce să ceri întunericului şi ce să ceri luminii. Acum am înţeles, zise Ran. Hai frate, să mergem acasă. Nu mai avem ce face aici.
─ Şi cu domnul pe care l-ai vindecat ce facem ?
─ Domnul e binevenit la noi acasă, dacă nu are unde să se ducă.
─ Mulţumesc pentru invitaţie. Trebuie să pornesc în căutarea mea.
─ Te putem ajuta.
─ Mulţumesc, tinere, dar nu cred că mă poate ajuta cineva.
─ De ce ?

─ Caut pe cineva anume.
─ Pe cine ?
─ Raiku ! Ţi-am spus că pui uneori prea multe întrebări.
─ Nu-i nimic. O caut pe Dei-Mikomi.
─ Ţi s-a spus numele ei alarian ?
─ Da.
─ Du-te acasă, Rai şi anunţă-i pe părinţii noştrii că vom avea oaspeţi.
Raiku plecă de lângă ei.
─ Înseamnă că Toki a plecat în căutarea Akunei.
─ De unde ştii ?
─ Ran sau Dei-Mikomi. Acum ai înţeles ?
─ Am crezut că...

─ Mulţi cred că-i o simplă coincidenţă, dar nu-i aşa.
─ Te cunosc mulţi cu numele străvechi ?
─ Nu.
─ Atunci ştii că nu-i va fi uşor Măreţului Toki să-ţi găsească sabia.
─ Nici nouă aici să ţinem piept creaturilor întunericului. Însă Toki va ajunge curând la o răspântie. Va fi pus în faţa alegerii. Dacă va alege calea cea proastă, atunci îi va fi foarte greu să ajungă la Akuna, dacă va alege calea cea bună, atunci va trece prin multe greutăţi până va ajunge la ea, dar îi va fi mai uşor să-l pună pe cel în stare s-o scoată din stânca în care este înfiptă s-o ia de-acolo şi să mi-o aducă.
─ De unde ştii toate astea ?

─ Nu ştiu nici eu. Cred că a mai fost o bătălie între lumină şi întuneric, cândva, demult, înainte ca mama mea să moară. Însă datele despre ea-mi scapă acum. Vino, Rei, să mergem la casa părinţilor mei. Tu eşti cel ce-a fost trimis să mă protejeze până la aducerea Akunei, nu-i aşa ?
─ Da.
─ Avem drum lung până la casa mea, dar trebuie să-ţi spun ceva. Simt că m-ai înţelege, pentru că vii din Sanctuar.

─ Spuneţi, Stăpâna mea.
─ Nu sunt stapâna nimănui. Cred că Toki nu ştie chiar totul. În mine mai sălăşuieşte ceva, în afară de suflu mamei mele. Simt că el doarme, dar că se va trezi în curând. Mă urmăreşte strania impresie că este un suflu întunecat. Trebuia să înţeleg bine valenţele întunericului, pentru a nu mai repeta o greşeală. Îţi aminteşti că am afirmat că a mai existat o bătălie între întuneric şi lumină ?
─ Da.
─ Simt că trebuie să aflu acest lucru. Presimt că de acestă taină stă legată victoria mea în Războiul Suprem. Dacă nu aflu răspuns la ceea ce mă macină, voi pierde bătălia.
─ Şi cum vrei să aflii ?
─ Nu ştiu. Voi găsi eu o cale.

Cei doi ajunseră la casa lui Ran, unde Rei fusese primit cu braţele deschise. Ran se miră de atitudinea părinţilor săi.
─ S-a întâmplat ceva ? Îl cunoaşteţi pe Rei ?
─ Raiku ne-a spus că te-a scăpat de nişte creaturi fioroase în piaţă.
─ M-a... Ran îşi privi fratele ca şi când ar fi putut să-l ucidă cu privirea, dar până la urmă îşi dădu seama că părinţii ei ar fi fost foarte îngrijoraţi dacă ar fi aflat că ea s-a luptat, aşa că îşi continuă propoziţia : ... apărat chiar foarte bine, nu-i aşa, Rei ?
─ Da.
Rei îi susţinuse minciuna pentru că nu era prost să nu-şi dea seama de ceea ce se întâmpla în faţa lui.

Se pare ca documentul se termina brusc la acest capitol. Nu stiu din ce cauza si nici nu am de unde sa recuperez continuarea acestei povesti. Sunt absolut sigura ca ea avea un The End, dar se pare ca s-a pierdut... Totusi, am sa continui cu altceva : Fragmentele ce urmeaza fac parte dintr-un fel de mini-roman, caruia eu i-am pus titlul Strada Vietii.

Strada Vietii

1. Remember...

Noaptea, cu mantia ei neagră se aşternea încet-încet... Pe cer îşi făcuseră timid apariţia stelele, iar Regina Nopţii învăluia cu lumina ei palidă toată atmosfera... Într-un oraş din Germania, o tânără zveltă, înaltă, cu păr lung de culoarea spicelor de grâu, cu ochi verzi ca ai Pădurilor Virgine, mergea fără scop pe o stradă, ce nu era deloc prost luminată. Toamna îşi făcea simţită prezenţa prin aerul ei rece, pe care tânăra îl simţea prin pardesiul ei maro, elegant, dar cam subţire pentru vremea de-afară...

Dortmund, oraşul natal al lui Anna Andersen, fără vreo legătură cu celebrul Andersen, povestitorul, i se părea tinerei foarte anost. Mergea într-o direcţie necunoscută... În ciuda nopţii răcoroase ieşise din apartamentul ei mic să se plimbe. Simţea că se sufocă... Trebuia să insipre aerul de-afară... Rămăsese singură... Avea doar 27 de ani, dar i se părea că are mult mai mulţi...

Până în seara aceea de septembrie, care mai păstra din căldura lui august, dar care dădea aer rece serilor, viaţa ei păruse un adevărat amalgam de sentimente. Se aşeză pe o bancă dintr-un parc... Frunzele începuseră deja să cadă, aşternându-se într-un covor multicolor pe aleile pietruite ale parcului... Un orologiu vechi, aflat la capătul parcului bătea ora 8 într-un dăngăt ce i se părea ca o tânguire mută... Nu-i păsa de nimic din ceea ce se întâmpla în jurul ei...

Anna începuse să-şi rememoreze momente din trecutul ei... Îşi amintea de chipul blajin al mamei ei, Gretta Andersen, care avusese grijă de ea cum putuse mai bine. O ocrotise, îi călăuzise paşii în viaţă şi o dăduse la cea mai bună şcoală de Arte Plastice din orăşelul ei natal. Annei îi plăea foarte mult să sculpteze, să lucreze cu formaţiuni nedefinite de piatră, cărora, cu ajutorul mâinilor ei dibace, le dădea câte o formă... Mai îi plăcea să lucreze şi cu lut, modelându-l aşa cum îi venea ei cel mai bine... Încă-şi mai amintea ziua în care ea îşi expusese prima ei sculptură în facultate şi cât de mândră o privise mama ei... Pe atunci nu ştia că mama sa suferea de-o boală incurabilă, pentru care nu exista tratament...

Pentru Anna, mama sa fusese întregul ei Univers, căci tatăl murise la puţină vreme după naşterea sa şi nu-l cunoscuse niciodată... Acum, în seara aceea, când frunzele moarte se aşezau pe caldarâmul cel rece şi prăfuit, Anna îşi amintea de o zi fatidică... Împlinise de curând 20 de ani şi viaţa întreagă părea că i se aşterne sub picioare... Fusese o tânără precoce, cu o inteligenţă fantastică, un geniu, căci la 23 de ani avea să termine deja o facultate... Într-o seară de mai, luna în care ea îşi serbase ziua de naştere, primise un telefon de la spitalul din Dortmund...

Îşi amintea de parcă fusese ieri vocea unei asistente care o anunţa că boala mamei ei se agravase brusc, că fusese adusă de colegii de serviciu la spital şi că medicii încercaseră tot ce le stătuse omeneşte în puteri să-i amelioreze starea, dar nu reuşiseră mare lucru, iar Gretta mai avea doar câteva clipe până să se stingă din viaţă... Atunci nu înţelesese mare lucru. Închisese receptorul telefonului degrabă, aporape scăpându-l jos... Îşi amintea că se îmbrăcase în grabă şi fugise într-un suflet către spital... Intrase în salonul unde era mama ei. Aceasta respira greu, dar când o văzuse pe ea, îi zâmbise stins...

„Îmi pare rău, copila mea ! Boala pe care o aveam de mult timp şi pe care am ascuns-o de tine, m-a răpus ! Îmi pare rău că te voi lăsa fără sprijin pe lumea aceasta, dar te voi veghea din cer. Voi râde la fiecare realizare a ta şi voi plânge odată cu tine la necaz ! Încearcă să fii puternică şi fără mine !” îi spusese atunci mama ei cu glasul stins. Îşi amintea că plânsese, urlase, se certase cu mama ei că nu-i spusese de boală şi că o părăsea în acel mod, tocmai atunci, dar că mama ei se stinsese cu zâmbetul pe buze, dându-i ei cea din urmă binecuvântare...

Îşi amintea cum îi făcuse o înmormântare restrânsă, cu ajutorul colegilor ei de muncă, o înmormântare la care nimeni nu spusese nimic, toată lumea plânsese în tăcere... Privise cu oroare şi durere nemărginită pământul care se pusese peste sicriul mamei sale şi abia cu greu se dezlipise de-acolo. Îşi urmase cursul vieţii ca o promisiune, un tribut pe care-l aducea mamei ei. Reuşise să-şi termine facultatea printre primii din grupa sa şi să-şi expună lucrările, luând bani frumoşi pe cele câteva pe care le vânduse...

La 25 de ani, cinci ani mai târziu după moartea mamei ei, îl cunoscuse pe el... Franz Doneck era cu doi ani mai mare decât ea. Era înalt, cu păr scurt negru ca pana corbului şi ochi albaştrii. Se cunoscuseră la o expoziţie de arte plastice, organizată de către nişte colegi de-ai ei din grupă. Se plăcuseră din primul moment şi ieşiseră împreună de mai multe ori, vorbind despre nimicuri, simţind amândoi că parcă erau făuţi unul pentru altul. Momentul când ea i se dăruise venise ca ceva firesc în viaţa ei şi fusese o zi importantă pentru ea. Apoi el o ceruse de soţie, lucru pe care ea îl acceptase fără să se gândească de două ori la asta, nici la faptul că Franz, la cei 27 de ani ai săi, era un avocat de succes... Îl iubea şi el o ibea şi asta era tot ceea ce contase pentru ea atunci...

Plănuiseră împreună momentul căsătoriei lor : în luna iulie, când el era liber, terminând un caz lung... În iunie, el plecase pentru a-şi susţine clientul care mutase procesul în oraşul Essen, aproape de Dortmund... Apoi, viaţa se încăpăţânase să-i dea o nouă lovitură : într-o altă seară primise un telefon de la mama lui Franz, care o chema de urgenţă la spitalul unde Anna îşi jurase că nu mai calcă, deoarece acolo murise mama ei. Crezând că i se întâmplase ceva mamei lui Franz sau tatălui acestuia, care erau ca nişte părinţi pentru ea, alergase într-un suflet la acel spital... Acolo, mama lui Franz îi spusese printre sughiţuri, lacrimi şi câteva leşinuri că băiatul ei nu mai era... Avusese un accident de maşină în timp ce se îndrepta spre casă. Scăpase de sub control volanul maşinii şi fusese transportat la spital foarte târziu, iar din cauza rănilor mult prea grave, ce nu fuseseră tratate la timp şi cu promptitudine, Franz murise...

Soarta se ambiţionase să-i fure din nou persoana iubită de lângă ea... Fusese o lovitură dură pentru Anna, mai dură decât aceea în urma căreia îşi pierduse mama... Nu putuse nici măcar să vină la înmormântare... N-ar mai fi putut suporta să mai vadă încă un sicriu coborându-se în pământul umed... Lacrimi fierbinţi i se prelinseră pe obrajii reci la aceste amintiri dureroase... Trecuseră 7 ani lungi de când murise mama ei şi alţi 2 ani de când murise Franz...
Anna îşi şterse lacrimile de pe obraji, se ridică de pe bancă şi porni să traverseze parcul pentru a se duce în cimitir...

2. Decizia

La vreo oră de mers distanţă de acel parc, se afla cimitirul. Lampi-pitic, luminau aleeile lui pietruite. Luna dădea un aspect sumbru mormintelor de piatră cu cruci mari. Anna trecu printre alei, oprindu-se la o piatră de mormânt pe care scria : „Aici zace, fiul nostru mult iubit, pe care viaţa l-a răpit mult prea devreme..”. Era mormântul lui Franz. Anna nu uitase să ia nişte flori în drumul ei spre cimitir. Puse micul buchet colorat în vasul de lângă marea cruce, se lăsă pe vine şi privi la fotografia încadrată de o ramă de pe acea cruce.

─ Dacă ar trece cineva pe-aici, ar crede că sunt nebună. Vorbesc cu o cruce. Par paranoică, zâmbi ea trist. Mâine mă duc să-mi iau rămas bun de la părinţii tăi, care ar fi devenit ai noştrii dacă ai mai fi trăit şi ne-am fi căsătorit. Am decis să-mi urmez destinul ! Vreau să lucrez la ceea ce-mi place mie cel mai mult ! Dar pentru asta m-am decis să plec din Dortmund. Poate şi din Germania, dar nu ştiu sigur încă. Dacă stau aici, imi voi aminti mereu de tine şi de mama şi voi fi tentată să dau înapoi, să nu mai fac nimic cu viaţa mea. Adio, Franz ! În sfârşit pot să-ţi spun adio după doi ani lungi fără tine alături de mine !...

Anna mângâie poza lui Franz, se ridică, parcurse alte alei şi ajunse la o un alt mormânt şi o altă cruce. Se opri în dreptul ei, puse un buchet de crini albi în vasul gol şi se lăsă pe vine. Acolo era mormântul mamei ei. Nu scria nimic nicăieri, doar numele mamei ei, data de naştere şi de deces al acesteia.

─ Mamă... începu ea. Mi-e încă dor de tine, dar nu o să abandonez ! O să-mi trăiesc viaţa cu intensitate până la capăt. Mi-am luat rămas bun de la Franz şi acum îmi iau rămas bun şi de la tine. Am să le fac a doua zi o vizită părinţilor lui Franz şi o să-i rog să mai aibă ei grijă şi de mormântul tău. Îmi pare rău că te părăsesc, dar simt că mă sufoc. Aş vrea să plec într-un loc unde să cunosc oameni noi, unde să fiu doar eu, singură. O necunoscută ce se luptă pentru pasiunea ei, sculptura. Am fost ciudată încă de mică. Îmi amintesc şi acum că-mi plăceau cărţile de istorie, de geografie sau cele despre civilizaţii. Mi-a plăcut întodeauna când îmi citeai despre America, ţara tuturor posibilităţilor, cum o numeai tu, în ciuda a tot ceea ce se întâmplă acolo. Poate am să mă duc în America sau poate în altă parte. Simt că nu-mi mai găsesc locul şi rostul aici în Germania. Pur şi simplu mă sufoc ! Ştiu că mă înţelegi, de acolo de sus de unde eşti ! Te voi purta cu mine în fiecare gând. Eşti cu mine în fiecare respiraţie a mea, în fiecare clipă a vieţii mele ! Adio, mamă !

O frunză moartă căzu peste crucea de piatră de la mormântul mamei ei, ca şi când, prin acea frunză picată, mama ei plângea şi ea de dureroasa despărţire. Anna plecă din cimitirul rece şi sumbru, ducându-se la apartamentul ei mic. Era trecut de 12 noaptea. Nu ştia când zburase timpul. Se simţea obosită şi se culcă, însă nu înainte de a mânca ceva în grabă.
A doua zi, Anna se sculă mai încrezătoare. Se simţea parcă eliberată de trecutul ei. După un duş de dimineaţă şi micul de jun încropit din te miri ce, ea se duse la casa părinţilor lui Franz. Era într-o sâmbătă şi erau amândoi acasă. Sună la uşa casei şi îi deschise Eliza, sora mai mică a lui Franz. Eliza era o tânără de 22 de ani, cu păr lung şaten şi ochi verzi-albaştrii. Era studentă la Muzică.

─ Bună, Anna ! O întâmpină ea veselă.
─ Bună, Eliza. Părinţii tăi sunt acasă ?
─ Da, în sufragerie. Să te conduc.
─ Mulţumesc.
Eliza o conduse pe Anna în sufragerie. Acolo se aflau Martha şi Fritz Doneck, părinţii lui Franz.

─ Bună aiua, îi salută Anna
─ Anna ! Ce plăcere, zise doamna Doneck îmbrăţişând-o.
─ Ia loc, o pofti Fritz, la rândul lui. Cu ce ocazie pe la noi ?
─ Am venit să vă rog ceva. Nu am rude aici în Germania şi nici în altă parte. M-am decis să plec la New York, în America. Vreau să vă rog să vă mai ocupaţi şi de mormântul mamei mele şi să-mi vindeţi voi apartamentul. Eu o să plec cu o cursă chiar astă seară. Voi ajunge mâine dimineaţă acolo. Am închiriat deja un apartament prin telefon şi o să vă sun de îndată ce ajung şi fusul orar de aici îmi permite să vă dau telefon.

─ Te-ai gândit bine la ceea ce vrei să faci ? o întrebă Martha.
─ Nu ştiu ce voi face în New York. Probabil voi căuta ceva de muncă, acceptând ceea ce mi se oferă. Nu voi fi zgârcită tocmai acum. Dacă e să încep de jos, o voi face. Deocamdată ştiu că trebuie să plec din Germania. Mă sufoc aici ! Nu mă judecaţi pentru decizia luată.
─ Nici nu o facem, îi răspunse Fritz. Nu uita că la noi eşti ca acasă.
─ Nu voi uita. Mulţumesc pentru tot ce aţi făcut pentru mine !

Anna se despărţi de cei doi soţi Doneck şi de Eliza şi se duse la apartamentul său, unde îşi strânse toate lucrurile necesare, lăsându-le soţilor Doneck printr-un bilet instrucţiuni ce să facă cu restul. Plecă apoi spre staţia de autobuze, de unde urma să ia unul care o ducea spre aeroportul din Berlin. La staţie, o întâmpinară cei doi Doneck, iar Anna le dădu cheia de la apartamentul ei, pentru ca ei să-l poată vinde, apoi se urcă în autobuz. Lăsa în urmă Dortmundul, locul natal, Germania care devenise sufocantă pentru ea şi lua totul de la zero, iar noua ei viaţă începuse încă din acel autobuz.

Va urma.[/size]