The mistery beyond the picture

[Asaki Sayoko]

-Eu ştiu. răspunse în doi peri felina, fără a lăsa loc de interpretări. Nu avea să spună nimic.

Şatena pufni. Nu aveau să scoată nimic de la ea. Însă vorbea. Adică, prin cuvinte. Prin urmare, indiciile despre uşă erau în ceea ce spunea. Şoimeanca începu să se gândească, scoţându-şi de la gât lănţişorul.

"Eu ştiu... Eu ştiu... Ce ştie o pisică? Să prindă şoareci, să vadă pe-ntuneric... Dac-o luăm pe-a mea, care e specimen particular, zboară şi vorbeşte... Să zboare pe-ntuneric!"

Deşi părea lipsit de logică, Sayoko putea să bage mâna-n foc că avea dreptate. Sări de pe scaun atât de brusc încât îi pocniră oasele. Începu să se învârtă prin cameră ca un titirez defect, pipăind pânzele tablourilor ca nebună.

-Eliza, caută un tablou cu fond negru şi temă abstractă. S-ar putea...

"Eu pot." îi spuse felina.

-Tu poţi... tu poţi...

Îngheţă. Abia atunci pricepu că tensiunea stranie pe care o simţea însemna prezenţa altcuiva în cameră... "Camera Fantomelor". Deci o fantomă. Vai, ce încet gândea! Cu un aer sictirit, de trânti pe un scaun, tensionată şi nervoasă.

-Ce vrei? se adresă ei fantomei pe care nu o vedea.

Desigur, nu aştepta un răspuns. Nu de la antimateria care circula inexplicabil prin cameră. Dacă se gândea, nici de la pisică. Nici de la Eliza. Doar de la sine însăşi. Trebuia să recunoască. Se blocaseră. Şi atunci, de parcă auriul ochilor felinei ar fi strigat răspunsul, acesta o lovi cu forţa unui camion. Ceva abstract, pe fundalul întunecat al beznei camerei, prin care pisica putea zbura. Fantoma ştia unde era a doua uşă!