Mostenire de familie [remix...pardon, remake]

[Veronique A. Dupont]

• 'Stii cumva cum e sa regreti?' intreba baiatul.
  Fata incepu sa tremure si-si muta chipul catre podea inca tinandu-si bagheta indreptata catre viperin. Stia foarte bine cum este sa regrete. Regreta in fiecare zi ca-i lasase pe devoratori sa faca ce doreau din ea, regreta ca nu ripostase pentru a-si salva parintii si cel mai tare regreta c-o lasase pe Helena sa plece. Ar fi dat orice sa retraiasca acele clipe pentru ca asa le-ar fi putu schimba.
  Se dadu cativa pasi inapoi lovindu-se cu spatele de un perete si isi ridica din nou privirea. Avea ochii inalcrimati, iar buza de jos ii tremura frenetic. Il ura in acele momente pentru ca o facuse sa se gandeasca la toate greselile sale care-o bantuiau de mai bine de doi ani.
  'Nu stii nimic. Nu stii ce inseamna sa regerti cu adevarat. Poate ca nu-mi pare rau de toate persoanele pe care le-am ucis, dar imi pare rau ca n-am ucis pe cine trebuia la momentul potrivit' explica vrajitoarea printre lacrimi.
  Detesta starea in care se afla pentru ca o facea sa se simta fragila si neajutorata. Nu era asa. Era capabila sa se salveze singura si n-avea nevoie de ajutorul sau de vorbele de duh al unui vrajitor oarecare.
  'Poate ma crezi o perosana oribilia, lipsita de scrupule, dar mie nu-mi pasa. N-am omorat pe nimeni fara vreun motiv. Sufletul meu poate este patat cu urmele multor crime, dar macar niciuna dintre pete nu este nejustificata' spuse incet aproape soptit si lasa mana in care tinea bagheta sa-i cada pe langa corp. Nu stia de ce se explica acelui individ, dar simtea nevoia s-o faca. Simtea ca trebuia sa-i arate ca nu este un monstru.