I wish that I could save you from the hurt

[Effy K. Dietrich]

• Privi hipnotizată oglinda, nereuşind să îşi întoarcă capul de la acea imagine ireală din faţa sa. Nu înţelegea de ce îi arăta acel lucru, din moment ce acela nu era un viitor prea luminos; din contră era cel mai mare coşmar al său. Chiar asta îşi dorea? Să sufere? Să se distrugă? Era ea o ciudată, dar încă sadică nu era. Parcă oglinda aceea trebuia să arate cea mai arzătoare dorinţă, nu? De când se schimbase acest lucru? Se încruntă şi făcu câţiva paşi în spate, apoi se aplecă înlateral, cu ochii închişi, încercând să-şi dea seama dacă văzuse cu adevărat acele lucruri, sau dacă erau un al rod al imaginaţiei sale bolnave, care prin defectul de a prelua sentimentele sale cele mai puternice şi a le transpune în realitate o băgase în atâtea încurcături. Îşi deschise din nou ochii, ce străluciră din nou în întunericul ce începuse să pătrundă în cameră. Apusul se dusese...
  Se încruntă din nou când se uită înaintea sa şi acea urmă de surâs apărută la ideea că doar mintea sa era de vină, dispăru complet. Făcu un pas în faţă şi se uită la Rose. Nu dorise să vină . Elisabeth bănuia de ce, aşa că nu insistase să i se alăture. Deja îi readusese cine ştie ce amintiri în prezent, şi nu mai voia să aducă şi altele. Era îndeajunsă suferinţă. Parcă o vedea plutind în acea cameră, ca un văl negru ce încerca să le izoleze de realitate şi să le sufoce în lacrimi sângerii.
  Aprobase din cap scurt, atunci când Rose o încurajă iar.
  "Vrei să ştii ce văd? Întrebase pe un ton uşor vesel, dar evident bolnav, cercetaşa , după ce observă curiozitatea de pe chipul şoimencei. Privi iar oglinda blestemată, chinuindu-se să înţeleagă . Îşi muşcă uşor buza inferioară , iar ochii se umeziră, cu lacrimile gata să cadă în orice clipă. Numai că cercetaşa nu le dădea voie să scape, nu le mai dădea voie să-i arate slăbiciunea.