Luna de la miezul noptii

[Aylee L. Lovel]

Nu mai putea sa se miste. Din nou. Dar acum nici mai conta. In acel moment, tot ceea conta era luna. Nu stia de ce. Dintr-o data. Luna se mari. Ni stia daca se marise intradevar sau doar i se parea, dar nici nu conta, caci revenise la forma sa initiala dupa aceea. Sau aproape. Luna alcatuita din ceata incepea sa se lungeasca. Multe tentacule de luna incepeau sa vina inspre ea, incet dar sigur. stia ca o sa ia ceva timp, deoarece luna era totusi destul de departe de pamant. Intr-un fel straniu, nu ii era frica. De fapt, era chiar exaltata, spera ca acele tentacule sa ajunga la ea cat mai repede. Vroia sa atinga tentaculele de luna, vroia sa fie atinsa de ele, vroia sa o invaluie, vroia sa se imbete cu ceata. De undeva, auzi o voce. De data aceasta nu mai era o voce din cap de la ea, era de undeva de afara.
-Nu iti fie frica.
-Nu imi e frica, ii raspunse aceasta, dar isi dadu seama ca nu o zise cu voce tare, ci gandi raspunsul.
-Ma bucur ca nu iti e frica. Nu vreau sa iti fac nici un rau. Poate ca pana la urma te vei speria, dar trebuie sa fi curajoasa. Trebuie sa ai incredere in mine.
-Dar ce se va intampla, intreba ea si isi dadu seama ca vocea sa interioara tremura putin.
Tentaculele ajunsera deja la numai vre-o 10 metri. Pentru prima oara nu se mai uita la ele atat de curajoasa. Totusi, nu cu frica. Atunci o lovi o idee.
-Dar sora mea? Ea se va speria?
-Nu stiu daca se va speria. Ea nu vede tentaculele, deci s-ar putea sa nu stie ce ti se intampla. Trebuie sa fi curajoasa si pentru ea.
Tentaculele o ajunsera si o invaluira. Se ridica putin de la pamant. Nu stia daca sora ei vede asta, dar ea simti. Apoi dintr-o data, spatele i se chirci, iar mainile incepeau sa i se scurteze.
-Nu iti fa griji. Sunt aici cu tine.
Incepea sa ii creasca blana. Blana. Ii venea sa planga.
-Nu iti fie frica. Sunt aici, sunt aici...