Încercări Literare

[Atsu Ari Ooku Tokugawa]

6. Noul loc de muncă

Ajunse în cele din urmă din nou în apartamentul ei, încărcată. Se opri mai întâi la bucătărie, unde descărcă toate alimentele, apoi în sufragerie, unde avea să-şi pună cărţile. Se schimbă de ţinuta de oraş, într-o ţinută mai comodă şi se afundă în canapeaua din sufragerie, pentru a profita de soare, atât cât mai rămăsese până la apusul lui. Începu să răsfoiască ziarul cu anunţuri pentru diverse locuri de muncă. Nu era pretenţioasă în privinţa jobului pe care-l căuta, pentru că atâta vreme cât era onorabil plătită, ar fi muncit orice. Bineînţeles, avea şi ea o limită, în sensul că nu se băga la anunţurile unde era de cărat, de ridicat, căci nu putea să ridice lucruri multe şi grele.

Răsfoind ziarul, ea-şi încercui o mulţime de anunţuri, urmând ca a doua zi să înceapă aventura căutării noului ei loc de muncă. Îşi pregăti cu grijă CV-ul şi portofoliul pe care trebuia să-l prezinte la interviuri şi un simplu CV pentru orice eventualitate. Erau încercuite două tipuri de anunţuri : unele pe care Anna le considera mai serioase şi unde presupunea că un CV urmat de un portofolui ar fi arătat mult mai bine, iar altele unde era de ajuns să-şi arate doar CV-ul. Anunţurile din zona mai serioasă erau şi mai bine plătite, decât cele din cealaltă zonă.

După luarea micului dejun, Alex alese nişte pantaloni negri mai eleganţi şi un sacou, o mapă în care-şi pusese documentele, portofelul cu bani, bine pus şi o geantă în care-şi pusese un mic port-fard, ruj şi batiste de nas, apoi se pieptănă, legându-şi părul într-o coadă simplă la spate, se fardă şi ieşi din apartamentul său spre primul anunţ. Noroc că încercuise foarte multe anunţuri, căci altfel ar fi fost dezamăgită încă după primul interviu.

După mai bine de 30 de interviuri, care se desfăşuraseră în incinta unui zgârâie-nori, plin de birouri, Anna era oarecum dezamăgită : ba nu era potrivită pentru slujbă, pentru că avea diplomă în Arte Plastice, ba era prea deşteaptă pentru alte joburi. În fine, după încă o clădire, încă un cârd întreg de interviuri, Anna epuizase toate anunţurile din ziarul cumpărat cu o zi în urmă. Era dezamăgtă şi surprinsă de cererea de pe piaţa New York-ului. Îndreptându-se ea spre apartament, trecu printr-o zonă unde se efectua în acea zi o demolare. Călătorii erau redirecţionaţi spre alte străzi, iar cei care nu puteau ajunge în locul dorit decât traversând zona restricţionată, erau rugaţi stea pe loc, la mare distanţă de locul demolării.

Anna se opri şi ea în loc. Vroia să vadă o demolare prin implozie, pe viu. Văzuse multe demolări de genul aceleia, dar la televizor. Întâmplarea făcu să se oprească chiar lângă persoana care ordonase demolarea.
─ Ce se dărâmă ? întrebă Anna pe un domn la vreo 47-50 de ani, care se afla lângă ea.
─ Un vechi atelier de sculptură. Patronul vrea să construiască altul nou, mai modern pe locul celui vechi.
─ Un atelier de sculptură ? Şi cu lucrările din el ce s-a întâmplat ?
─ Au fost mutate toate, în afară de o piatră mai mare, care ocupa loc mult în vechiul atelier. Patronul speră să poată distruge acea piatră nefolositoare.

Anna nu mai întrebă nimic, ci privi demolarea. Implozia nu ridică praf prea mult. Mormane uriaşe de moloz erau împrăştiate care încotro. Anna observă o piatră înaltă, cam cât o statură umană, care rămăsese intactă după explozie. Auzi o voce care cerea dinamită pentru a distruge acel bloc de piatră.
─ Nu-l distrugeţi, ţipă Anna.
Domnul de lângă ea, le făcu semn oamenilor să se oprească, iar ea înţelesese că el era şeful.
─ Vă rog să mi-o daţi mie, zise ea. Vi-o plătesc, dacă e nevoie.
─ Ce faci tu cu o bucată inutilă de piatră ?
─ Orice piatră este bună la ceva. Aceasta este cât se poate de „vie”. Nu pot să explic mai bine de atât.

─ Înţeleg. Eşti sculptor.
─ Da, răspunse ea surprinsă.
─ Ai unde să modelezi bucata de piatră ?
─ Nu, dar voi găsi o locaţie pentru ea.
─ Îţi dau două săptămâni ! Nici mai mult, nici mai puţin. Dacă eşti în stare să scoţi ceva din piatra asta, atunci o voi expune la mica galerie de sculpturi pe care o deţin. Galeria se numeşte „Stone Age”. Aceasta este adresa unde va fi depusă bucata asta de piatră. Dacă ai uneltele necesare, vino mâine, la ce oră doreşti dumneata, vom face cunoştinţă şi-ţi voi arăta unde poţi lucra. Consideră-te angajată !

─ Dar...
─ Nici un cuvânt în plus ! La revedere şi pe mâine.
Anna plecă foarte uimită din acel loc, punând cartea de vizită a necunoscutului în poşeta ei şi îndreptându-se spre apartamentul său.

7. Piatra „vie”

Ajunsă în apartamentul său cochet, Anna se schimbă la haine de casă şi coborî să vadă dacă nu cumva avea corespondenţă. Poştaşul tocmai sosise şi Anna îl întrebă de corespondenţă. Acesta se uită atent printre documentele lui şi văzu un mandat poştal pe numele Anna Andersen. Anna îl semnă şi apoi primi nişte bani. Probabil soţii Doneck reuşiseră să vândă apartamentul ei din Germania şi-i trimeseseră banii. Erau în mărci, aşa că se întoarse în apartament, se îmbrăcă şi se duse să schimbe banii în dolari. Cu suma luată la casa de schimb, Anna-şi mai procură nişte ustensile pentru sculptat, iar seara se duse pe balconul ei pentru a privi apusul de soare ca în fiecare zi.

Nu era un apus de soare spectaculos printre zgârâie norii aceia, dar o liniştea. Se culcă adormind deîndată, fiind frântă de oboseală. A doua zi, Anna se pregăti pentru noul ei loc de muncă. Scoase cartea de vizită din poşetă şi citi pe ea : Atelierul Maxwell. Urma adresa, apoi un nume : Kirk Maxwell. Anna presupuse că era proprietareul atelierului. Se îmbrăcă mai comun, îşi luă cu ea haine de lucru, uneltele şi plecă din apartamnet.
Merse pe jos spre adresa unde se afla atelierul respectiv pentru a vedea cât de departe este de apartamentul ei. Merse aproximativ o oră pe străzi mai mici sau mai largi şi ajunse la adresa cu pricina. Era un atelier cochet, cu un aer boem şi liniştit. Intră înăuntru. Acolo o tânără o întrebă cu ce îi poate fi de folos.

─ Îl caut pe domnul Maxwell.
Tânăra dădu un telefon şi dintr-o încăpere ieşi chiar domnul ce stătuse de vorbă cu ea când privise demolarea clădirii.
─ Dumneavoastră ? întrebă ea surprinsă
─ Bună ziua. Kirk Maxwell, zise el politicos. Încântat de cunoştinţă, îi întinse acesta mâna în semn de salut şi bun-venit
─ Bună ziua, zise Anna. Anna Andersen, continuă ea întinzând la râdul ei mâna.
Cei doi îşi strânseră prieteneşte mâinile.
─ Nemţoaică, nu ?
─ Da. Are vreo importanţă ?
─ Nu. Nici una !
─ Îmi pare bine să aud asta.
─ Urmaţi-mă, continuă el.

Anna îl urmă pe domnul Maxwell în tăcere. Acesta pătrunse într-o cameră spaţioasă. Aprinse luminile şi în mijlocul camerei era acea piatră pe care Anna o văzuse în ziua demolării. Pe jos erau ae plastice. Ea observă că în acea încăpere existau multe geamuri, astupate de jaluzele destul de dese.
─ Se pot da la o parte jaluzelele ?
─ Dacă doreşti să ai spectatori din blocurile vecine, da, se pot da la o parte, dar presupun că vreţi să lucraţi în linişte.
─ Cum de vă daţi seama dinainte de lucruri pe care eu nici nu vi le spun ?
─ Să spunem că intuiesc. Atât ! Nimic altceva mai mult.
─ Aha. Când mă pot apuca de lucru ?
─ Când doreşti. Camera îţi aparţine. Ai şi o canapea pe care te poţi odihni când oboseşti.
─ Mulţumesc. Mă apuc de treabă îndată.

Anna se schimbă la haine de lucru, şi le puse pe cele bune într-un soldat de lemn şi se apropie de bucata aceea nedefinită de piatră. O privi îndelung, o studie pe toate feţele, căutând cea mai bună faţă a pietrei, de unde ar fi putut să-şi înceapă sculptura. Se gândea la ce formă să-i dea acelei pietre. Puse mâna pe ea ca s-o simtă. Mângâind acea piatră Anna intra în contact cu noul ei teren, putea să „vadă” ce formă avea să capete acea bucată de piatră.

La început, ea nu „văzu” nimic, temându-se puţin, că nu ar putea scoate nicio sculptură din acea piatră. Se apropie mai mult de ea, îmbrăţişând-o aproape şi avu un fel de viziune : îi apăru în minte chipul mamei ei. Îbi căută ustensilele potrivite, şi le pregăti lângă piatră, apoi ieşi din încăpere.Îl rugă pe domnul Maxwell s-o lase să se întoarcă la apartamentul ei pentru a căuta o fotografie, lucru ce i se îngădui pe dată. Ajunsă la apartament, Anna căută o poză de-a mamei ei din tinereţe. Găsi una foarte uzată, dar suficient de bună pentru a se putea inspira din ea şi se întoarse la atelier, ducându-se direct în camera de muncă.

Se uită la fotografia aleasă de ea, încercă să memoreze chipul acela şi apoi începu să lucreze. Zi de zi, acea piatră neuniformă la început, o formaţiune nedefinită, începea să capete contur în mâinile dibace ale Annei. În mod curios, îi luă o săptămână şi două zile dintr-a doua săptămână să termine sculptura. O înveli cu un cearceaf şi se duse în biroul lui Kirk.

8. „Chipul împietrit” – primul succes al Annei

Se opri în faţa biroului lui Kirk şi bătu la uşă.
─ Da ? auzi ea vocea lui inconfundabilă.
Ea deschise uşa şi intră.
─ Am terminat sculptura. Am acoperit-o şi aş vrea să nu te uiţi la ea decât în ziua în care va fi pusă în expoziţia de care mi-ai vorbit, parcă.
─ S-a făcut ! Mâine, pe la ora 900 să fii aici, ca să le dai băieţilor mei indicaţii cum s-o ridice şi unde s-o pună în expoziţia ce va găzdui această operă a ta de artă.
─ De ce faci toate astea ?

─ Soţia mea, Dumnezeu s-o odihnească, a fost sculptor. După ce a murit, am fost cam răvăşit şi nu-mi găseam locul nicăieri. Veneam foarte des la acest atelier, unde lucra ea şi-i simţeam lipsa. Într-o zi, a venit la mine un sculptor care m-a întrebat dacă nu puteam să-i închiriez atelierul. La început n-am vrut, dar el mi-a zis că a mai fost la multe altele şi că toate îl refuzaseră. Ceva m-a făcut să accept să-i închiriez atelierul şi de câte ori lucra aici, parcă simţeam prezenţa soţiei mele şi de atunci mi-am propus să fac asta pentru cei care nu au unde să-şi creeze operele de artă, în special sculpturile. Eu am o avere frumuşică şi nu mă interesează banii chiar atât de mult. Mai am şi nişte afaceri şi nu vreau să scot profit de pe urma faptului că închiriez atelierul. De când am început să închiriez atelierul sau să mă ocup de expunerea unor opere de artă, nu mă mai simt chiar atât de singur. E adevărat, că nu eu personal le expun, ci am legături cu diverse locuri de expoziţie. La două dintre expoziţii sunt client obişnuit. Acum se ţine o expoziţie mai mare cu multe opere de artă şi am obţinut şi eu un loc în ea. Cred că soţia mea, de acolo de unde e, e foarte mulţumită de acestă preocupare a mea.

─ Înţeleg, zise Anna. Ştiind un sculptor care lucrează în acest atelier, nu mai te simţi singur. Cel care lucrează, cinsteşte cumva memoria soţiei tale, nu ?
─ Cam aşa ceva. Ai devenit psiholog peste noapte ?
─ Nu cred. Ne vedem mâine la ora stabilită ! zise Anna
Anna se întoarse la apartamentul său, făcu un duş pentru a-şi da jos praful de pe ea şi apoi începu să se relaxeze ascultând muzică clasică, favorita ei sau citind de pe cărţile cumpărate de la acea librărie. Ziua în care sculptura avea să fie expusă veni. Anna se trezi dis de dimineaţă, se pregăti pentru a ajunge la ora 900 la atelier pentru a da indicaţiile necesare.

Ajunsă la atelier, Anna supraveghe îndeaproape manevrele de transportare a sculpturii ei spre locul în care avea să fie expusă spre vânzare. Ea plecă împreună cu Kirk şi din nou se dădură alte instrucţiuni pentru amplasarea sculpturii. În cele din urmă, opera Annei fusese aşezată, iar ea dădu învelitoarea la o parte, dezvelind o sculptură impresionană. Kirk rămase mut la acea operă. Nu mai văzuse până atunci o asemenea sculptură „vie” din toate punctele de vedere.

Lui Kirk Maxwell îi trecuseră prin mâini foarte mulţi artişti, care mai de care mai diferiţi. Unii care aveau posibilităţi materiale ce le permiteau să sculpteze în propriul lor atelier, alţii fără, dar niciunul nu adusese o sculptură ca aceea. Deşi sculptura reda chipul unei femei, pe care Kirk nu avea de unde s-o cunoască, acea statuie era vie. Când te uitai la chipul ei, vedeai parcă liniile trasate, locul pe unde uneltele speciale de sculptat trecuseră, dând acele trăsături ale feţei. Probabil Anna zăbovise cel mai mult la chip, decât la statuie ca ansamblu, lucru ce era cât se poate de adevărat. Reuşise prin migală să dea chipului împietrit toată mimica unei feţe vii. Fiecare muşchi al feţei era scos în evidenţă cu grijă, fiecare ridicătură era finisată la cel mai înalt nivel. Când se uită la ochii statuii, Kirk avu impresia că ei sunt vii, parcă cineva privea din spatele lor, cu blândeţe, dar şi cu o mare tristeţe. Statuia „respira”, vibra, avea un aer trist, dar şi vesel în acelaşi timp. Lui Kirk i se păru că persoana sculptată, mai avea puţin şi prindea viaţă şi cobora de pe soclul rece pe care stătea. Niciun sculptor, din câţi cunoscuse, nici răposata sa soţie, nu ajunsese la un nivel atât de sus ca Anna. O performanţă asemănătoare era de observat numai în sculpturile lui Michelangelo.

─ Felicitări, draga mea, se smulse din reverie Kirk. Ai reuşit ceva impresionant. Cred că opera ta de artă, va fi cea mai căutată din toată expoziţia.
Kirk avusese dreptate. Mulţi se opreau la acea statuie, admirând-o mai mult decât orice alt obiect expus acolo. Fie că era vorba de tablouri, ţesături rare sau sculpturi, un obiect se remarca şi acel obiect nu era altul decât sculptura ei. Din toată mulţimea strânsă în jurul statuii, se remarcau dou bărbaţi înalţi, îmbrăcaţi la costume elegante, unul blond şi unul brunet, ce se uitau în toate părţile, vrând parcă să ştie cui aparţinea acea operă de artă.
─ Se pare că ai doi clienţi, Anna, îi zise Kirk, arătându-i pe cei doi.
─ Să ne apropiem, propuse ea.
Cei doi se apropiară de bărbaţii aceia.

─ Vă putem fi de folos ? întrebă Kirk
─ Cui aparţine opera ? întrebă cel brunet
─ Mie, îi răspunse Anna
─ Cât costă ? întrebă blondul
─ Nu are un preţ prestabilit.
─ Eu vă fac o ofertă pentru ea, zise brunetul. Vă ofer 200.000 $.
─ Iar eu, zise blondul, ofer 400.000 $
─ Se pare că va fi o licitaţie ! zise Kirk.
─ Suntem de acord, ziseră cei doi într-un glas.
─ Deci, cine dă suma mai mare, acela câştigă, concluzionă Kirk
─ Cum se numeşte opera ? întrebară cei doi la unison
─ Chip împietrit, răspunse Anna simplu.
─ Interesant nume, ziseră aceştia.

─ Pentru opera de artă Chip împietrit, ce aparţine acestei domnişoare, începu Kirk cu voce ridicată, se va ţine o licitaţie. Avem două oferte deja făcute, iar ultima ofertă a fost 400.000 $. Oferă cineva mai mult ?
─ Ofer eu 600.000, zise un domn între două vârste în costum alb.
─ Iar eu 800.000, interveni o doamnă.
─ Eu dau 1.300.000, zise blondul.
─ Eu 1.500.000 zise brunetul.
─ 2 milioane, ridică doamna preţul.

Când brunetul tocmai se pregătea să supralicite, Anna făcu semn cu mâna să se oprească.
─ 2 milioane mi se pare un preţ mare pentru o statuie. Totuşi este prima mea statuie. Nu sunt un artist cunoscut şi acest ultim preţ mie îmi convine. Vreau să vă pun o întrebare tuturor celor care au licitat până în momentul acesta. Preţul ei va fi de 2 milioane şi o voi da celui care îmi răspunde cât mai bine la întrebarea : de ce anume vreţi această statuie ?
─ Eu, zise blondul, am o colecţie mare de opere de artă şi-mi lipseşte o statuie pentru a-mi întregi colecţia.
─ Eu, zise brunetul, vreau s-o expun într-un muzeu.

─ Eu, zise domnul între două vârste, o vreau dintr-un capriciu.
─ Mie, zise doamna, această statuie îmi aminteşte de cineva. Cu mulţi ani în urmă, am pierdut o fiică. Avea doar 19 ani când a murit într-un accident stupid. Atunci a fost o perioadă neagră în viaţa mea, pe care am reuşit s-o depăşesc cu ajutorul băieţilor mei. Aceştia din urmă s-au aşezat la casa lor şi şi-au întemeiat familii. Am venit la ei în vizită, căci casa mea este în Anglia unde locuiesc. Această statuie, mie îmi aminteşte de fata mea şi aş dori s-o duc în Anglia, unde va mai umple golul de-acolo şi-mi va lumina bătrâneţile. Sunt singură, căci şi soţul meu a decedat acum trei ani şi mi-ar prinde bine o statuie. Ştiu că o piatră nu poate înlocui o persoană, dar...

─ Vă înţeleg perfect ! zise Anna. Eu am sculptat statuia având în minte chipul mamei mele care nu mai este lângă mine şi aveam senzaţia că odată finisată, aceasta lucrare îmi va umple golul rămas, dar am înţeles că mama mea este alături de mine în inimă şi că nu-mi trebuie o statuie ca s-o înlocuiesc. Ştiu ce simţiţi şi o să vă dau dumneavoastră această operă.
─ Mulţumesc, zise doamna. M-aţi ajutat foarte mult.
─ Sper să vă lumineze viaţa măcar un pic.
─ Nici nu ştii cât de mult o să mi-o lumineze ! Iată aici un CEC cu cele 2 milioane oferite. Puteţi să încasaţi banii de la orice bancă.
─ Mulţumesc.

Femeia plecă mulţumită. Ea urma să ia legătura cu cei care fuseseră de acord cu expunerea acelei staui acolo, pentru a vedea cum poate face rost de oameni cu ajutorul cărora s-o transporte în Anglia. Anna era uimită. Nu-şi închipuise niciodată că stauia ei ar putea să mai reprezinte şi pe altcineva, prin viziunea pe care o oferea. Ea văzuse în acea statuie chipul blând al mamei ei, iar doamna aceea chipul fiicei sale. Culmea era că ambele persoane erau moarte.

Va urma