What Hurts the Most

[Bell Evans]

• Se ridica cu grija de pe marginea patului si il imbratisa; isi lasa capul pe umarul lui, cu o urma de zambet staruindu-i pe chip. Stia ca in unele situatii cuvintele erau de prisos; iar aceea era probabil una din cele mai exemplificative. Se ridica in urmatoarele secunde de la pieptul lui, avand inca parfumul sau invadandu-i simturile. Avusese slabiciunea asta inca de la inceputurile prieteniei lor; iar ea era genul acela de fata care remarca parfumul printre primele lucruri - parfumul si culoarea ochilor, daca statea mai bine sa se gandeasca. Chicoti incet, dandu-si o suvita din parul lung, ciocolatiu, pe spate; trecuse atat de mult timp de cand se intalnisera prima data, in acea noapte mohorata.
  
  John o privi insa curios, cerandu-i parca sa-i impartaseasca gandurile.
  "-Mi-am amintit de cum ne-am cunoscut noi" remarca Bell, vioaie; avusese o luna grea, dar revenirea viperinului la castel parea sa o ajute sa treaca peste multe lucruri. Prietenii te ajutau intotdeauna, iar principiile ei morale se bazau si pe acest fapt. Era vital sa ai prieteni, indiferent de oamenii care te inconjurau.
  
  Nu fusese niciodata genul popular, cu o multime de persoane excesiv de apropiate; dar intotdeauna avusese cativa prieteni foarte buni, cu care se simtea extraordinar. Cu ei era altfel; cu ei era ea cu adevarat, nu tanara care incerca mereu sa ascunda tristetea de lume. Si adora efectiv acest sentiment; acela ca putea sa lase toate sentimentele sa-si croiasca drum spre exterior si sa nu le tina in ea. Iar John era unul din putinii prieteni care ii mai ramasesera.
  
  "-Ma bucur mult ca m-ai lasat sa iti fiu alaturi" sopti tanara, luandu-i iar mana intr-a sa. "Esti fratele pe care nu l-am avut niciodata; si cred ca nu mai e nevoie sa spun cat de mult insemni pentru mine" continua Bells. Ofta incet, dandu-si seama de cat de mult insemna asta pentru ea; de cat de mult conta prezenta lui John acolo, langa ea. "Iar tatal tau nu se va schimba din pacate niciodata..e prea tarziu pentru el. Trebuie sa incerci sa iti vezi de viata ta..sa nu ii mai dai importanta, desi pare ridicol cand o spun. E tatal tau pana la urma - insa faptul ca nu iti acorda niciun minim de respect ar trebui sa te ajute" sfarsi fosta cercetasa.
  
  Simtea cum ar fi fost in stare sa faca orice ca sa ii ia din durerea care parea sa ii inveleasca intreg sufletul in mantia ei de raceala; era sentimentul acela de neputinta in fata durerii, care cateodata o facea sa se simta cea mai groaznica fiinta. Voia doar sa fie fericit; sau macar sa incerce sa fie in regula. Pentru ca numai asa ar fi putut sa fie si ea cat de cat multumita de propria existenta. Pierduse unele lucruri, castigase altele; dar ajunsese la concluzia ca viata mergea mereu inainte.