Compunerile mele

[Avril Arakawa]

Fulgere...Tunete...Lacrimi amare.. Atat se vedea..Atat era in jur. Nimic altceva decat durere..Nimic altceva decat moarte.
George iesi din casa. Parul altadata rosu ca focul ii era castaniu si incalcit acum, iar ochii lui minunati erau inecati in lacrimi amare. In lacrimile pierderii...In lacrimile durerii si ale suferintei. Nimeni nu il intelegea...Toti ii spuneau sa uite. CUM sa uite? Sa uite ca el a supravietuit? Se simtea murdar. Se simtea ca un tradator. Cum sa uite ca din doi el a ramas? In milioanele clipe de lacrimi amare se intreba „De ce nu eu? De ce nu am murit eu in locul lui?”. Chiar asa...De ce?
Merse cu pasi tarsiti prin curte...Hainele ii erau imbibate in apa, dar fata lui nu era inecata de apa ploii, ci de lacrimi... Nu mai putea. Nu mai reusea sa supravietuiasca. In el se dadea cea mai crancena lupta. Cu cel mai amar castig. George se indrepta. Stia ce va urma. Nu ii era frica. Era doar trist. Trist ca se va termina asa. Se uita in urma. Vizuina era vesel luminata, si dinauntru se auzeau rasete. Nimeni nu stia unde e...Nu vroia sa le provoace si mai multa suferinta, dar nu putea....Nu putea sa mai traiasca asa...
Merse pe carare. Pe cararea pe care mersesera impreuna de atatea ori...Dar acum era singur. Singur pentru totdeauna. Dar in cazul acesta, cat insemna totdeuna? O frantura de secunda? Sau o viata intreaga? Pentru el era tot una...Tot durerea umplea timpul...Inchise ochii si se rasuci pe loc. Simti un vant care ii mangaia bland chipul. Cand redeschise ochii, dadu doar de moarte. Peste tot morminte...Peste tot lacrimi. Peste tot suferinta. Ajunsese intr-un cimitir.
Merse printre pietrele funebre. Erau cu sutele, dar ochii lui cautau doar una. Intr-un final o gasira. Era frumoasa, din marmura neagra. Langa ea se afla o poza cu doi baieti identici, care zambeau.
„In timpul vietii am fost mereu impreuna. Fie ca asa sa fie si dupa moarte” isi zise si rasuci bagheta. In mana lui aparu un pumnal. Arunca bagheta. Aceasta cazu cu zgomot pe pamantul mort. George inchise ochii... Totul se termina repede. Striga cu putere „Fredddddddddd” si o facu. Intr-o fractiune de secunde totul se termina. Pumnalul cazu la pamant. Trupul lui inert cazu peste mormantul fratelui sau. Pamantul il inghiti, ducandu-l langa Fred. In timpul vietii nu au fost despartiti. Nici dupa moarte nu va fi altfel.
Singurul lucru care dovedea faptul ca fusese cineva acolo, in afara de cutit si bagheta, era sangele. Pe pamantul negru se formase o propozitie, din sange de rubin. „Forgive and Remember”

Tocmai am terminat copunerea asta. Sunt intr-o stare melancolnica, si tocmai m-am certat cu o prietena, deci probabil ca e trista si nereusita. Si e cea mai lunga pe care am facut-o pana acum...Dar whatever....