What Hurts the Most

[Bell Evans]

• Isi dadu o suvita de par din fata si ii zambi; inchise ochii pret de cateva clipe, gandindu-se la toate momentele in care si John fusese acolo pentru ea. Iar apoi il privi din nou, cu o expresie multumita.
  
  "-Sa nu te mai aud ca spui asta" spuse ea, cu o voce linistita; era doar un murmur pe fundalul tacut al incaperii. "Stii cat de multe ai facut si tu pentru mine si cat insemni pentru mine. Cand am avut nevoie de cineva sa ma asculte, mai ales in ultima perioada, ai fost acolo" continua Bells, cu acelasi ton scazut.
  
  Cateodata se simtea si ea asa. Cum ca ar fi facut rau persoanelor pe care le iubea doar prin faptul ca nu putea sa fie fericita sau multumita de viata. Dar viata era o nebunie, sfarsita uneori chiar si fara a fi inceput. Nu puteai sa fi multumit intotdeauna - si chiar si atunci cand erai, parca tot lipsea ceva. Mereu nu aveai un lucru, mereu se intampla ceva la momentul nepotrivit. Incepuse sa se obisnuiasca cu asta; dupa 21 de ani ajunsese la concluzia ca trebuia sa profiti de fiecare clipa. Si nu urma acel vesnic cliseu care spunea ca nu mai intalnesti cu acele clipe - da, poate era adevarat, dar numai intr-o oarecare masura. Dar ea era de alta parere; dupa fericire urma intotdeauna tristete. Viata era mereu echilibrata si iti oferea din toate cate putin. Niciodata nu puteai fi fericit la nesfarsit sau sa le ai pe toate; mereu trebuia sa fie si sentimente inscrise in cealalata categorie, chiar daca nimeni nu le prefera pe acelea.
  
  "-Ma bucur ca te-ai intors la castel" remarca tanara, cateva minute mai tarziu; linistea fu tulburata de vocea ei iar John isi ridica privirile spre ea. Se uita la el cu o usoara nuanta de ingrijorare. "Haide..nu mai fi asa" murmura aceasta. Nu voia sa il vada trist. Simtea ca trebuie sa faca orice ca sa il vada pe el zambind - ar fi fost si ea multumita in acelasi timp; sau cel putin, fericita pentru ca il avea pe el alaturi. Nu ar fi vrut sa il piarda si pe John.