It's not me, it's you

[Bell Evans]

• "-Cu siguranta" raspunse ea, dupa cateva secunde de liniste. "Si mie mi-ar prinde bine niste lucruri noi" continua tanara, cu o voce joasa. Realiza cat de multe lucruri aruncase in ultima vreme - unele nefolositoare, altele care ii aminteau de trecut. Aproape o bufnea rasul cand se gandea la cat de copilaresc se purta; dar prefera sa lase asta la o parte. Important era sa profite de acea zi; ii lipsise Ronnie. Poate mai mult ca niciodata.
  
  Amintirile o lovira insa din nou, invelind-o cu mantia lor de durere si neputinta; ura acele momente in care pur si simplu se lasa pierduta in bratele lor si nu riposta. Nu avea puterea sa lupte mereu, sa nu lase garda jos. Iar cateodata se si satura; poate ca nu asta era cheia fericirii. Nu trebuia sa iti uiti trecutul - poate era mai bine sa treci peste el, sa accepti ideea ca el exista, ca face parte din viata ta si sa mergi mai departe. Prezentul conta mai mult, chiar daca uneori avea impresia ca era tintuita in trecut, in lanturile amintirilor, iar viitorul era mult prea neclar.
  
  "-Mi-ai lipsit mult" sopti Bells la un moment dat, lucru ce o facu pe Ronnie sa-si ridice privirile din pamant. Ii zambi, cuprinsa brusc de un sentiment de afectiune. Aprecia faptul ca ea nu o judeca; faptul ca inca ramasese prietena ei.
  
  Un scartait de zapada se auzi totusi in spatele lor, altul decat al propriilor pasi. Se opri brusc, intorcandu-se si dand peste un tanar care se opri la randul sau in fata lor. Il privi putin dezorientata, realizand intr-un final ca nu il cunostea. Totusi, observa insemnele Viperinilor de pe roba si zambi; Ronnie era probabil in culmea fericirii ca intalnise un alt elev din propria casa. Dar bineinteles, erau doar presupuneri. Nu puteai stii ce gandeste un om cu exactitate.