To love is to bury

[Daniel Cruplud]

Întuneric și nimic mai mult.Printre ferestrele crăpate mai pătrundeau firav câteva raze de soare,ce se pierdeau în imensa Cameră a Portretelor.Doar întuneric,doar atât.Bezna era tot ce se putea distinge de la un capăt la altul al camerei,iar decorul acesteia era dominat de către magia sinistră a umbrelor.
O siluetă se distingea gingaș în partea din stânga a Camerei,ce reușea să își lumineze calea spre celălalt capăt cu ajutorul baghetei.Acea siluetă îl reprezenta pe Daniel.Bietul viperin auzise anumite voci,și se îndrepta spre pasajul respectiv al camerei.Știa cine ar trebui să se afle acolo,colega lui cercetașă,însă nu avea absolut nici-o garanție ca acea voce îi aparținea ei.Daniel reușea să treacă cu nonșalanță pe lângă niște tablouri absolut geniale,ce alteori i-ar fi remarcat imaginația și spiritul de observație.Mergea pribeag și monoton,în pași simpli,fără a da dovadă de o umoristică ieșită din comun.Deși nu schița gesturi elementare,diferite de cel de nepăsare,mai arunca din când în când câteva priviri spre anumite tablouri,imagini ce îi îndemnau inima să tresară de emoție.Se opri brusc în dreptul unui tablou ce simboliza un portret necunoscut.Era un personaj respecatbil,cu o conduită adecvată unui profesor,iar Daniel,un personaj cu un spirit de deducție de invidiat,înțelegea că era un profesor de Poțiuni.Cu siguranță că modul în care micul Sherlock Holmes reușise să deducă această concluzie era foarte simplu,poat chiar patetic,dar cert este că fără talentul lui înnăscut nu ar fi putut să ajungă să considere cu vârf și îndesat că este chiar un profesor de Poțiuni.Porni mai departe,promițându-și că se va întoarce să mai cerceteze tabloul și persoana respectivă,și își continua drumul parcă nesfârșit spre cercetașa care îl aștepta calm.