Whispers in the dark

[Effy K. Dietrich]

Cercetaşa privi timp de mai multe clipe pe fereastra din stânga sa, parcă fascinată de întunericul de dincolo de aceasta. Ochii ei erau la fel de maţi, inexpresivi, goi ca şi până acum, de parcă ar privi dincolo de tot ceea ce i se arăta , undeva într-o lume perfectă, creată de ea. De fapt o lume perfect dureroasă, unde amintirile pe care le crezuse uitate, închise într-un colţ al minţii sale, reapăreau mai vii ca oricând. Nu ştia de ce făcea asta, de ce continua să privească în trecut, deşi ştia cât de dureros este acesta. Era o adevărată tortură, pe care o suporta cu bună-ştiinţă numai să poată vedea încă o dată fantomele trecutului. Ea singură era propriul său călău.
Liz îşi întoarce privirea atunci când Gabriel vorbise din nou, deşi vocea sa răsuna mai mult ca un ecou, încă fiind prinsă în propriile gânduri bolnave. Clipeşte de mai multe ori atunci când acesta îi spusese că au mai multe lucruri în comun decât ar crede, analizând uşor derutată cuvintele. Nu prea înţelegea ce ar fi putut avea în comun cu o persoană pe care abia o cunoscuse de abia câteva minute, excluzând originea. Şi totuşi nu comentă nimic, finnd perfectă conştientă că putea avea dreptate, deşi şansele nu erau foarte mari.
" E Camera Necesităţii. Vii aici când ai nevoie de linişte, de puţin timp singur. Cred că răspunsul e evident." Răspunse primei întrebări mai mult mormăit, privind din nou pe fereastră. "Dar tu ce cauţi aici?"