Those lost memories...

[Veronique A. Dupont]

• Il privi pierduta in ochi si incepu sa-si loveasca unghiile de pahare dand tonul unui sunet destul de neplacut. Se gandea intens ce ar fi putut face sau spune, dar de fiecare data gandul o duce la bagheta sa. Era probabil singurul lucru pe care sa baza ca nu o va abandona si nici nu-i va intoarce vreodata spatele cand se afla in situatii dificile.
  Isi aranja parul intr-un fel de coada pe umar, si apoi se stranse mai bine in scaun. Era scunda si foarte slaba, iar aspectul placut o facea mereu sa para un copil speriat. Cei mai mult dintre inamicii sai se lasau de foarte multe ori pacaliti de aparente. Incercase in nenumarate randuri acea tactica, dar nu stia cat de bine ar fi functionat pe cineva care o cunostea.
  
  'Nu' veni raspunul sau. Nu dorea sa-si dea numele, datele de contact sau sa aibe vreo legatura cu ministerul.
  Isi ascunse palmele in manecile puloverului pe care-l purta si a avu grija ca umerii, care pana atunci ii erau goi, sa-i fie acoperiti de cascada de par ciocolatiu. Isi imbratisa picioarele si isi propti barbia pe genunchi. Ar fi putut sta asa toata ziua pentru ca invatase ca n-avea nevoie de nimeni pentru a se simti bine. Tot ce-i trebuia era un colt al ei, putina liniste, iar gandurile aveau sa-i curga in voie.