Those lost memories...

[Veronique A. Dupont]

• Incepu sa-si frece obrazul drept de genunchi si se uita la Salathiel cu o privire ispasita. Stia ca isi juca rolul atat de bine incat daca s-ar mai fi chinuit putin i-ar fi curs si o lacrima. Ii placea sa se ascunda in puloverul sau lalai si sa dea impresia ca este doar unui lucru fragil si inocent. Era ca un joc pentru ea si se simtea si mai bine cand si ceilalti ii intrau in cursa. Nu ar fi trebuit sa fie greu sa-l faca pe vrajitor s-o creada. El stia ca ea nu era rea cu adevrata si ca aceea era doar una dintre multele ei fete.
  
  'De ce vrei sa-mi faci rau?' intreba in soapta deschizandu-si larg ochii.
  Isi lua suvitele de par intre degete si incepu sa se joace in liniste cu ele. Inca nu-i venea sa creada cat de tare ii crescuse parul in ultimul an, dar nici nu era pregatita sa-l tunda. Desigur, un par care crestea pana mai jos de genunchi era foarte incomod, dar ii aducea aminte ca inca nu era libera. Promisese ca-l va tunde in ziua in care se va casatori. Aceea avea sa fie ziua in care va iesi cu adevarat de sub puterea blestemului. Ai fost pedepsita pentru crimele pe care le-ai comis, iar puterea mea este consolidata de ura. Numai dragostea te mai poate vindeca, auzi cuvintele vrajitoarei in gand. La inceput nu intelesese nimic din ce vroia sa spuna, dar acum totul ii era clar. Simtea ca viata sa era completa alaturi de John, dar nu stia daca ar fi fost capabila sa faca si ultimul pas. Acela avea sa fie pasul eliberator.