Where the lonely ones roam

[Effy K. Dietrich]

• Ca de obicei gândurile sale bolnave nu îi dădeau pace. Deja se dăduse stingerea şi majoritatea colegelor sale dormeau buştean, numai ea stătea întinsă ca o statuie pe pat, plimbându-şi privirea tulbure în jurul camerei, încercând să-şi păcălească trupul să cadă în mrejele somnului. Era obosită, de fapt chiar simţea cum fiecare părticică din corp este presată de o durere sâcâitoare, dar ochii săi nu îngăduiau să stea închişi mai mult de câteva secunde. În schimb toate grijile, mai mult sau mai puţin întemeiate, i se tot învârteau prin minte; amintiri pe care le crezuse uitate , exilate din memorie, reuşeau să-şi facă loc mişeleşte prin tot acel haos gânduri, aducând cu ele sentimente amestecate : tristeţe, melancolie, vinovăţie, furie, invidie... Erau doar câteva dintre ele. Nu le mai suporta, simţea că în curând îşi va pierde şi ultima fărâmă de luciditate, aşa că se ridică ca o furtună din pat , aruncă pe ea o pelerină oarecare şi ieşi zgomotos din cameră, şi apoi din turn.
  
  Paşii săi răsunau strident pe culoarele pustii şi tăcute. Liz privea direct înainte, încruntată, având întipărită clar în minte destinaţia, şi nu dădea semne că avea să se opreasă până în mometul în care avea să ajungă în locul respectiv. Nici măcar ideea că putea fi prinsă şi pedepsită n-o mai afecta aşa de mult, îi părea un lucru minor pe lângă starea aceea jalnică pe care o avea în acel moment. Suna stupid de naiv dar simţea că de s-ar fi oprit ar fi explodat pe dinăuntru.
  
  Brusc se opriu şi se întoarse pe călcâie spre un perete obişnuit, privindu-l încruntată. Şopti ceva imperceptibil şi atinse uşor cu mâna suprafaţa rece şi dură a acestuia, în timp ce ochii ca de safir lăsau pleoapele să cadă obosite una peste alta, într-o încercare de calmare. Degetele lungi se plimabu încet şi cu grijă pe piatra aspră a peretului, simţind cum în mod ciudat devine oarecum mai fină. Liz îşi deschise ochii, şi zâmbind lăsă mâna să cadă asupra clanţei, pe care o apăsă imediat, şi aproape că dădu buzna în cameră. Surâsul său încremeni pe buze , în timp ce uimirea i se instala pe chip. Nu mai văzuse asemea agitaţie de mult timp.
  
  " Bună seara... tuturor" Salută pe o voce plăcută, dar uşor emoţionată. De obicei nu îi plăcea aglomeraţia, o făcea să se simtă nesigură în propriile forţe, dar acum era un sentiment plăcut să aibă atâtea persoane în jur, căci cu cât căuta mai atent prin semi-întunericul din cameră, găsea tot mai multe chipuri cunoscute , ale unor persoane pe care nu le mai văzuse de mult timp , dar şi ale unora pecare nu îi mai zărise în castel .