Where the lonely ones roam

[Bell Evans]

• Isi ridica privirile, tresarind in momentul in care glasul viperinei ajunse pana la urechile ei; trebuia sa invete sa controleze chestia asta. Era prea vulnerabila in fata tuturor, lucru ce nu era tocmai in regula.
  
  O privi cu blandete si clatina usor din cap.
  "-Mai multe neintelegeri doar. Nu e vina ta" sopti tanara, zambind slab.
  
  Realiza cat de ciudat se simtea si se intoarse din nou spre Nate, privindu-l plina de speranta. In momentele in care se simtea singura si tematoare, el era alinarea ei; el era cel care reusea sa-i aduca din nou calmul si linistea in interiorul fiintei zbuciumate. Ar fi dat orice sa nu aiba nevoie de el pentru asta; sa fie doar fratele mai mic, de care ea sa aiba grija. Situatia statea cateodata invers, din pacate pentru toata lumea probabil.
  
  Si totusi, Nathan nu se planse niciodata; nu il auzise niciodata spunandu-i ca regreta, ca se saturase, ca nu mai avea rabdare. Era doar acolo, pentru ea, in momentele ei de slabiciune. Iar Bells, la randul sau, incerca sa-l ajute pe cat posibil. Probabil i-ar fi fost mult mai greu fara el la castel.
  
  "-Voi ce mai faceti?" intreba cercetasa, privind grupul mic de fete din jurul sau.