Cicatricea lunii

[Lisa Parker]

Ca sa-mi iau gandul de la durere am inceput sa scriu... mai exact imi pregateam replicile si povestea pe care sa i-o spun Minei. Intentionam sa omit anumite detalii pentru a o face mai suportabila. Ea mereu m-a crezut responsabila si ar fi o crima sa ii spun intru-totul ce s-a intamplat.
Am sa-i povestesc despre plimbarea din padure, despre baiatul fermecator care m-a vrajit si la propriu si la figurat. Despre micutele cadouri, pandantivul, coloarea acestuia. Cearta, blestemul, semnul si cicatricea. O gramada de lucruri care probabil or s-o ucida incetul cu incetul.
M-am ridicat din pat pentru a-mi dezmorti oasele. Am deschis fereastra larg si am lasat aerul sa inunde camera. Era deja seara. Ceasul arata ora 5:45. Ar fi trebuit s-o iau din loc daca voiam sa ajung la timp. Dar cicatricea devenise insuportabil de dureroasa si imi era greu sa imi ridic si matura. Dupa cateva chinuri am reusit. Am pornit la drum si am lasat in urma fereastra deschisa si un mesaj la usa care sa anunte posibilii vizitatorii ca am plecat la castel.
Inca eram nedumerita de graba cu care imi scrisese Mina biletelul. Se vedea pe scris ca era agitata si voia sa termine cat mai repede cu asta.
Oare de ce?
Aveam sa aflu curand, dar parca o parte din mine voia inca sa se intoarca. Cum sa-i spun toata tarasenia pe care o facusem? Ce sa-i spun cand avea sa-mi povesteasca ce facuse ea? Si mai important: De ce ma durea cicatricea in halul asta? Mi-am aruncat ochii la cer si am observat ca era luna plina. Am studiat pret de o clipa semnul si am realizat ca pulsa roseata. Acum era mai proeminent si mai bine conturat.
5:55. Am sa intarzii, taman eu care am batut din gura sa nu intarzie. Mi-am inabusit un ras si am marit viteza. Voiam sa ajung inaintea ei in caz ca trebuia sa pregatesc terenul. Insa nu cred ca Mina m-ar atrage intr-o capcana...
Intinsul padurii mi se materializa acum in fata ochilor. Maretia copacilor care o populau era uimitoare. Ramasesm putin blocata. Nu mai dadusem pe aici de multa vreme. Anii de elev la castel au trecut ca fulgerul si nici o data nu avusesem curiozitatea sa dau pe acolo. Da, pe atunci eram o copila timida si sperioasa. Scoala de muzica scosese ce era mai rau din mine. Insa Hogwarts-ul readusese pacea din sufletul meu. Pana intr-o seara. Eh asta e alta poveste si ramane pe mai tarziu. Acum trebuia sa dau de Mina.
Am scrutat padurea si am obsevat-o undeva intr-un luminis. Era nedumerita...
-Mina! Aici sunt! Sus!
Nu si-a ridicat capul. Parca era surda! Doamne cat uram asta la ea. Nici o data nu dadea atentie decorului din jurul ei. Poate daca as striga mai tare...
-Minaaa!
Nimic! Of, fata asta e geniala.
Am coborat si am lasat matura la vedere. Abia cand m-am apropiat de ea isi luase privirea de la ceva din departare. Nici nu ma sichisesem sa ma uit in directia respectiva. Imaginatia ei era exagerata uneori...
Am imbratisat-o strans si ea mi-a raspuns la fel. Era calda. Si parfumul ei dulceag imi invaluia narile. Delicios! Sclipirea din ochii ei era atat de puternica ca puteam sa jur ca va plange. Insa s-a abtinut. Cel putin ea. Eu insa am varsat vreo 2-3 lacrimi. Imi era dor de ea, fireste! Mi-a facut semn sa tac putin si mi-a mutat privirea in directia de adineaori.
Acolo, in departare, era ceva ce stralucea in intunericul noptii. Orbitor chiar. Eh, lasa nu o sa ne manance. Sau cel putin asa speram. Am chicotit putin si ea a facut o fata de suparata. Am inbratisat-o din nou si parea ca izbucneste in ras.
-Ai idee cat aveam nevoie sa vorbesc cu tine?
-Sincer? Nu.
-Abia asteptam! Am o suta de mii de intrebari pentru tine. Si nu pleci pana nu imi raspunzi. A da, si pana nu imi povestesti ce ai mai facut...
Ma uitam la ea cu nedumerire. Din ochi scanteile erau acum niste flacari care meneau sa arda tot in jur. Era acea Mina pe care o stiam. Dar ca putin mai matura. Nu strica, oricum.
Bursc, o durere surda ma chirci. Am aruncat o privire la semn. Era rosu ca focul. Apoi Mina a cazut ca un fulger langa mine... Lesina. Mana ei cazuse langa capul mei si ceva stralucea prin maneca. Am dat-o mai sus si am ramas blocata. Semnul.
-Mina! Trezeste-te!
Nimic. I-am atins semnul si am observat ca ardea. Avea parti care pareau ca sfaraiau sub piele. Am stropit-o cu apa si a sfarait si mai tare. Deodata mana mea parca se miscca singura catre mana ei. Degeaba incercam sa o controlez. Era ca si cand un alt creier o preluase. Semnele noastre s-au atins. Am cazut intr-o stare de incostienta. Ultimul lucru pe care l-am vazut au fost scanteile semnelor, acum lipite.

Mina, trezeste-te!