it's called german pride

[Effy K. Dietrich]

• Verifică din nou ceasul argintiu ce îi stătea pe mâna dreaptă, după care aruncă câteva lucruri într-un mic rucsac de piele. Nu putea spune că detesta slujba pe care o alesese, dar uneori era pur şi simplu plictisitor să stai pe un scaun de lemn şi tot ce poţi să faci este să te holbezi la trofeele şi medaliile pe care le-ai mai văzut de mii de ori, sau în cel mai fericit caz putea purta o conversaţie banală cu vreun elev ce se furişa din turn. Se săturase de atmosfera aceea monotă , ura tot ceea ce emana banalitate şi de asemenea nu suporta să nu poată scăpa de sentimentul acela de plictiseală. Lăsă un oftat să-i iasă printre buze , şi ieşi cu rapiditate din Turnul Cercetaşilor.
  
  Liz apăsă clanţa argintie şi deschise uşa sălii cu un scârţâit deranjant. Strâmbă uşor din nas şi privi o clipă balamalele ruginite , întrebându-se de cât timp nu mai fuseseră unse. Uneori avea impresia că special le lăsau aşa neîngrijite pentru a descoperi eventuali elevi furişaţi după ora stingerii. Înaintă câţiva paşi şi privirea îi căzu asupra ceasului , un mic zâmbet apărându-i pe chip atunci când văzu că sosise exact la timp. Îşi întoarse capul spre Carsten, salutându-l pe un ton prietenos, în timp ce-şi lăsa rucsacul pe o măsuţă aflată la câţiva paşi de acesta. Nu vorbise mai deloc cu el, înafara a câtorva saluturi între ture, aşa că avea alături un oarecare aer mai distant. Nu era ceva personal, cam aşa făcea cu toate persoanele pe care nu le cunoştea îndeajuns de bine.