Where the lonely ones roam

[Bell Evans]

• Incuviinta incet din cap, privindu-l cu o expresie aproape absenta; avea incredere in el, fapt ce devenise deja acceptat in mintea sa. De obicei refuza sa creada in oamenii din jurul sau pentru ca suferise de prea multe ori din vina lor. Carsten insa, fusese o exceptie; a fost acolo pentru ea cand avea nevoie de cineva si inca mai era, lucru demn de apreciat. Probabil nu ar mai fi facut nimeni ce a facut el pentru ea si Nathan.
  
  "-Multumesc" murmura tanara, indepartandu-se cu pasi mici de el.
  
  Gandurile incepura sa-i fuga la Annie si la ce ar fi putut face la ora aceea; probabil adormise, desi nu era prea sigura de asta. Avea sa-si gaseasca dormitorul intr-un haos total, la fel cum se intampla de fiecare data cand catelusa ramanea singura. La toti ni-e greu ii spuse o voce in minte si Bells zambi instantaneu.
  
  Observa ca intrase cineva nou in Camera si isi miji usor ochii, incercand sa distinga vreun chip cunoscut. Se ruga sa nu fie un profesor, dar isi aminti ca nu avea cum sa intre acolo. Era mai mult ca sigur un elev ratacit pe coridoare, in miez de noapte. Ajunse curand in dreptul sau si zambi, cuprinsa de o senzatie de vioiciune.