Where the lonely ones roam

[Steve Wandcore]

În Camera de zi a Cercetaşilor, Steve se trezi brusc. Aţipise într-un fotoliu, citind o carte de beletristică de-a încuiaţilor şi, foarte curând, somnul său fu tulburat de un vis pe cât de scurt pe atât de îngrijorător. Se făcea că, aflându-se în faţa unui falnic stejar, văzu cazându-i la picioare, lipsit de viaţă, un porumbel alb şi, ridicându-şi privirea, văzu aşezată între ramurile golaşe ale copacului o pasăre uriaşă, neagră, ce îl fixa cu nişte ochi galbeni, ameninţători. Nu o dată i se mai întâmplase tânărului cercetaş să aibe asemenea vise, şi de fiecare dată se dovediseră semne rele. Băiatul se ridică din fotoliu, se sprijini cu mâinile de pervazul unei ferestre, oftă greu şi îşi lăsă bărbia în piept. Privi apoi pe fereastră. Era, în mod evident, o oră destul de târzie din noapte, însă cine mai era în stare să doarmă chinuit fiind de nişte viziuni atât de sumbre? Un lucru era sigur: nici măcar în lumea vrăjitorilor nu poţi lăsa visele să-ţi conducă viaţa. Luă pe dată hotărârea de a-şi petrece restul nopţii după vechiul obicei, hoinărind prin şcoală. Pentru o clipă i se păru chiar că o voce interioară îi şopteşte cu blândeţe cuvintele "camera necesităţii", aşa că îşi puse imediat pelerina, ieşi din camera cercetaşilor şi se îndreptă într-acolo.
Nici nu-şi dăduse seama cum de paşii îl purtară atât de repede şi mecanic fix spre intrarea în misterioasa încăpere, cu toate că abia îşi mai amintea când dăduse pe-acolo ultima dată. Intră în cameră şi nu mică îi fu mirarea văzând mulţimea de persoane adunată acolo. O singură persoană păru să îi observe intrarea şi îi veni în întâmpinare. Era nimeni alta decât Bell Evans, una din cele mai bune prietene ale sale, dacă nu chiar cea mai bună. Întâlnindu-i privirea şi zâmbetul, faţa lui Steve se însenină pe dată.
"Neaţa!" spuse el, întinzându-i mâna.
Fata, puţin confuză, întinse la rândul său mâna, iar băiatul i-o sărută.
"Ce se petrece aici?" întrebă el.