the nobodies

[Bell Evans]

• Simtea raceala gresiei trecand prin materialul subtire al robei si al blugilor, dar nu mai constientiza asta; lacrimile mari, fierbinti, se desprindeau de sub pleoapele inchise si strabateau obrajii palizi, albiti de noptile nedormite. Ajunsese ca un cadavru umblator, constienta fiind de urmarile pe care le avusese moartea parintilor sai. Dar poate pentru a mia oara, nu ii mai pasa; renuntase la atat de multe lucruri si pierduse si mai multe incat se obisnuise intr-un sfarsit cu ideea ca nu merita sa te gandesti la cineva care nu facea acelasi lucru in ceea ce te privea. Voia doar sa-si gaseasca linistea, eliberarea sufleteasca ce avea sa o scuteasca de atat de multa suferinta.
  
  Mergea pe un drum orb, care nu ducea nicaieri; nu mai avea niciun vis, nicio speranta care sa zaca in acel ocean de durere care ii cuprindea zi de zi fiinta. Ii chinuia noptile, ii ineca fiecare zambet vag si asternea pe chipul ei o umbra transparenta de chin si somnolenta. Ar fi vrut sa dea timpul inapoi si sa reia totul, sa pretuiasca mai mult unele lucruri si sa nu dea atat de multa importanta altora. Dar nu mai avea alta solutie decat sa-si accepte trecutul, sa infrunte prezentul si sa incerce sa priveasca spre viitor. Lucru care i se parea imposibil in momentul de fata.
  
  Auzi insa usa deschizandu-si si inchizandu-se, cu un mic zgomot infundat; isi ridica privirile cand vocea unei tinere revertebra prin peretii baii imense. Isi sterse urmele umede de pe obraji si se ridica, putin dezorientata. Probabil arata ciudat, dar isi scutura roba de praful fin si inainta, cu pasi marunti, spre locul unde statea necunoscuta.
  
  "-Buna" sopti Bells, cu un glas bland si scazut.