Luna de la miezul noptii

[Aylee L. Lovel]

Aylee isi continua fascinata fuga. La un momnt dat i se paru ca ar auzi niste voci undeva in fundul creierului sau, dar nu le baga in seama. Apoi simti o presiune in mintea ei, dar nu o baga nici pe aceasta in seama. Stia doar ca poarta care le despartea de si mai mult loc de alergt decat inainte se deschise, lasandu-le cale libera inspre libertate. Ah, ce bine era sa fi libera, sa fi vie. Cat de mult ii placea sa fie libera. Ura ca cineva care nu avea nici un drept asupra vietii ei sa o inchida. Mai patise asta odata, pe cand locuia in Frranta si nu avea de gand sa repete acea experienta. Din acea clipa, una dintre devizele dupa care traia era "Nu imi va mai pune nimeni lantul la gat!". Iar acum, cu noua sa conditie...animalica, simtea ca nu ar putea nimeni, niciodata sa o mai inlantuie. Era libera ca pasarea cerului. Ca o pasare cu niste colti lungi care functionau foarte bine pe post de argumente, era sigura de asta.
I-ar fi placut sa afle unde se duceau, insa nu descoperise inca nici o metoda de a comunica cu celelalte doua fete. Citise de multe ori ca doar foarte putine animale comunicau intre ele, insa ea nu crezuse asta niciodata. Pana la urma, citise asta intr-o carte incuiata, iar incuiatii nu credeau nici in existenta magiei, asa ca nu era sigur ca nu greseau si in legatura cu animalele. Nevenindu-i nici o idee mai buna incepu sa maraie ceva care spera sa semene cu o intrebare. Insa in loc de raspuns primi o privire amuzata de la scumpa ei sora si o privire zeflemitoare de la micuta printesa. Eh, ce ii pasa ei de printesa? Ii parea putin rau ca nu reusise sa comunice cu ele. Dar nu renunta la teoria ei. Trebuiau doar sa ajunga acolo unde vroiau sa ajunga, iar acolo se vor transforma toate trei din nou in oameni si atunci isi va primi explicatiile. Era sigura de asta. Nu avea de facut altceva decat sa astepte si sa alerge in continuare pe iarba inchisa la culoare din cauza noptii adanci.