Where the lonely ones roam

[Steve Wandcore]

De când intrase în cameră şi se reîntâlnise cu vechile sale prietene, Bell şi Alice, pe chipul lui Steve se instaură din nou zâmbetul său discret dar sincer, cu care îşi obişnuise de mult amicii. Nici nu îi venea a crede că trecuseră atâtea luni de când nu mai apucase să schimbe o vorbă cu ele. Evident, băiatul nostru era departe de a fi expert în planificarea timpului. Nu îşi impusese niciodată în viaţa sa vreun program de lucru pe care să-l respecte cu sfinţenie, ba chiar avea oroare de asemenea lucruri. "Poate de-asta nici nu pot să dorm fără coşmaruri", cugetă el în gând. Dacă visul său va fi fost vreo previziune însă, deja nu îi mai păsa. Observă că o altă cercetaşă se apropie de grupul celor trei, curioasă să afle ce se întâmplă. Înainte ca vreuna din cele două prietene ale sale să apuce să-i răspundă, luă cuvântul (gest care de obicei nu îi era caracteristic):
"Oh, nimic, depanăm amintiri. Apropos, eu sunt Steve", urmă el, întinzându-i mâna fetei, al cărei nume, Julieta Potter, îl află imediat.
"Tare-aş mai bea un ceai", spuse tânărul printre alte discuţii plictisitoare, iar prietenele sale îi indicară măsuţa pe care stăteau un ceainic fumegând şi mai multe ceşcuţe.
Cercetaşul se îndreptă apoi spre masă, pentru a se servi cu nişte ceai. Printre altele, îi fusese dor şi de această băutură calmantă, deşi nu putea nega că şi băuturile alcoolice date pe gât în compania băieţilor din anii mai mari aveau farmecul lor. Turnă ceai în ceaşca sa, precum şi în cele ale celor trei fete, iar după ce şi-o termină pe a sa îşi roti privirea prin cameră, încercând să mai distingă chipuri familiare în mulţimea de oameni.