Cicatricea lunii

[Lisa Parker]

Plimbarea scurta imprejurul casutei ma ajutase. Luasem o gura de aer si in acelasi timp facusem o scurta trecere in revista a posibilelor "evadari" in caz de ceva. Indreptandu-ma catre casa ii vazusesm pe Mina si JJ la usa. Acesta o poftea in casa. Dupa ce a intrat si-a atintit ochii asupra mea. Un om normal nu ma putea simtii de la distanta aia, dar el fiind un vampir putea forte bine sa se joace cu semturile lui.
Acum se apropia de mine, usor dar sigur. Imi arunca o privire fulgeratore si ma trase de mana inspre padure. Nu, ma tarase mai exact.
-Asteapta, nu pot sa alerg ca tine!
-Ba da, poti. In vocea lui se citea furie... Si poate putina disperare.
Cred ca facusem mai mult de un kilometru de la casuta. Ne oprisem undeva langa un copac si, in timp ce eu imi odihneam plamanii langa el, JJ se plimba furios pe langa mine.
-Nu pot sa cred ce eram in stare sa fac!
-Ce s-a intamplat acolo?
-M-ai omora daca ti-as spune.
-Destul de probabil. Dar tot vreau sa stiu. In coltul gurii i se ivii un zambet strengar si in ochii ii aparu o stralucire.
-Mai aveam putin si o storceam de tot sangele pe care il avea. Simteam cu picioarele ma lasau, incetul cu incetul, ma prabuseam pe iarba. Noroc cu copacul de care sa ma sprijin. Cand ma vasuse ca ma albisem la fata se ingrijora si ma trase langa el.
-Stai linitita, m-am oprit la timp.
-Nu pot sa cred ca ai facut una ca asta!
-Ma provoca. Si-a pierdut roba pe dracu' stie unde si a ramas intr-o bluza decoltata cu un umar gol!
-Nu conteza! E un copil... Nu stie de toate astea. Probabil ca vocea imi tremura caci imi sprijinise capul de umarul lui. Era cald. Foarte cald, de parca era un calorifer dat la putere maxima. Eram gata sa-l intreb de ce. Dar stiam deja.
-Sa nu mai faci cat traiesti! Chiar daca era bine si cald, simteam nevoia sa ma departez.
-Linisteste-te. Voi fi cuminte.
-Sper pentru binele tau...
Brusc, tot corpul lui incepu sa zvacneasca.
-Sa nu-mi spui ca... Insa nu apucasem sa termin propozitia ca mi-o taie scurt:
-Ba da.
-Din cauza ei?
-Da, sangele ei miroasea foarte bine. E pur. Si dulce, pot sa fac pariu.
-Termina!
-Gata, gata.... Dar nu pot sa-mi stapanesc asta. Imi arata bratul, de pe care ridicase putin maneca. Toti muschii zvaneau de parca erau gata sa iasa afara.
-Ce ar trebui sa fac? Nu am mai trecut prin asta de cand eram un copilas...
-Nu prea multe. Doar 1 lucru.
-Dar... Nu pot. Chiar nu puteam. Mai facusem asta inainte. Insa mereu ma sfarsea,chiar daca se oprea la timp. Lua toata vlaga din mine si nu-mi permiteam asta acum.
-Nu am alta idee. Dar oricum nu te-as forta sa faci asa ceva.
Dar nici eu nu-l puteam lasa in starea asta. Si din nou imi citit gandurile:
-Linisteste-te. O sa fiu bine in cateva minute. Insa tot vroiam ceva de la tine.
Se apropie de mine si ma stranse cu putere de umeri. Isi lipi buzele de ale mele. Ii zimteam corpul cum tremura. Brusc, se dadu inapoi.
-Nu pot!
-Ce s-a intamplat? inca ametita fiind.
Nu-mi raspunse. Doar o luse la goana prin padure. In directia opusa casutei.
-Nu ma poti lasa aici! Nu stiu drumul inapoi, mintisem eu, crezand ca-l pot aduce inapoi.

Ajunsa in fata casei, usa era proptita. M-am apropiat si am incercat sa o deschid, insa fara succes. De partea cealata Flinn spuse cu o voce ragusita:
-Lisa? Am raspuns fara ezitare si mi-a deschis usa.
-O Doamne, ce s-a inamplat cu tine? Unde e JJ?
Ma uitam nedumerita la el si atunci continua.
-Ai parul ciufulit si e plin de frunze. Privirea ii cobora pe picioarelele mele si scoase un racnet. Si esti toata zgariata! Ce naiba ai facut?
-Nimic...
-Pe naiba! Uita-te la tine cum arati. Parca ai trecut printr-un razboi! Si nenorocitul ala unde e? Sper ca nu te-a lasat singura prin padure!
-Dar nu el...
-Nu minti! V-am vazut indepartundu-va de casa.
-N-am facut nimic! Ma rastisem destul de bine la el caci isi pierdu orice urma de furie din ochi. Continua pe un ton bland.
-Bine, te cred. Intra inauntru. Se face rece deja.

Pe canapeaua rantuita, Mina statea cu capul intre maini, privind in gol. Cand ma vazu se ridica in picioare speriata de infatisarea mea.
-Ce s-a intamplat cu tine? Vocea inca ii tremura.
-Nimic, stai linistita. Am dat o tura prin imprejurimi si am cazut intr-un tufis. Am incercat sa rad pentru a-mi face minciuna mai credibila.
-Of, mereu faci cate o chestie?
-Cam da. Acum radeam amandoua in hohote, in timp ce Bruno se uita la noi nedumerit.
-Buna, nu te-am vazut.
-Buna. Nu e nimic. Am tras un pui de somn, nu aveai cum.
-Auziti... Voi mereu sunteti asa? Adica trupa asta a voastra... Mereu e asa de tacanita?
Hohotele de ras se raspandeau in toata casa. Insa eu inca eram ametita si tremuram. Imaginile nu-mi dadeau pace. Amintirile ma rascoleau.

Bucatica de viitor.