Noaptea amintirilor

[Effy K. Dietrich]

• Elisabeth îşi trăsese un scaun lângă Isabella, evident după încruntătura de rigoare, privind-o atentă şi uşor curioasă. Avea o senzaţie ciudată, ceva asemănător cu deja-vu , probabil fiindcă îi aducea aminte de filmele acelea poliţieste vechi, în care la un moment dat unul din personaje- adesea cel principal - rostea această replică : 'Ar fi cazul să vă spun de ce v-am chemat.' Acum , cuvântul 'chemat' nu era tocmai cel mai potrivit să descrie situaţia de faţă, dar probabil era cel mai apropiat de realitate. Sau cel puţin în mintea sa tulbure nu găsea un cuvânt mai potrivit. Surâse amuzată când o auzi pe Isabella încercând să le explice concret de ce se exprimase aşa, dar o urmări la fel de atentă.
  
  Sări ca arsă atunci când uşa de deschise , scaunul pe care stătuse cu doar câteva clipe în urmă căzând cu un zgomot înfundat, şi scoase stângace bagheta de sub pelerina neagră. Ochii safirii, sticloşi şi reci, îl fixară pe îngrijitor, faţa schimonosindu-se într-o strâmbătură acră la vederea zâmbetului răutăcios şi mulţumit al lui Filch. Niciodată nu-i suportase, nici pe el nici pe pisica lui.
  
  Tresări din nou când văzu că acesta cade zgomotos , ca o statuie de marmură, şi o clipă ochii îi fugiră spre Isabella. Apoi privirea îi căzu asupra pisicii ce încerca din răsputeri să-şi trezească stăpânul. Dădu să se apropie de aceasta , dar Lexie i-o luă înainte. Îşi îndreptă bagheta înspre pisica, ce se zbătea în braţele Viperinei şi o împietri, exact cum făcuse Isabella cu Filch. Se întoarse pe călcâie, aruncă o privire dezgustată înspre bărbat, şi îl târî câţiva metrii mai departe , pentru a nu le sta în drum, apoi închise uşa, aruncând o privire scurtă, dar de ansamblu asupra holului. Nu era niciun semn de viaţă - cu excepţia portrelelor , evident - , deci cel mai probabil nu îl auzise nimeni. Trase aer în piept şi se întoarse spre fete, făcându-le semn că sunt în siguranţă, momentan .