Black Roses

[Georgia Harris]

Black Roses

Oricine.

Totul era invaluit in liniste si pustiu.Bucati de zapada se topeau incet in mici suspine, iarba crestea frageda, verde, fara frica lumii mult prea mari, vantul rece primavaratic soptea ascutit ranit de crengile goale, uscate ale copacilor, pamantul se trezea lent, foarte lent. Era unul din acele momente cand nu te puteai bucura nici de frumusetea ultimelor zile de iarna, nici de viata si noul primaverii. Te puteai bucura cel mult de noroi, dar serios, cine face asta?

Intreaga viata parea prinsa intre zidurile vesnic reci ale castelului. Inauntru focul inca ardea, incaperile erau inundate cu rasuflari, cu zgomote, rasete. Scaunele nu ramaneau ncioadata goale, usile inchise, discutile incheiate, veselia starsita. Acolo unde vorbeau doi mereu trebuia sa vina un al treilea care sa mai aduca alti doi cu el. Acolo toti erau mult prea curiosi si prea nerabdatori sa te lase sa vorbesti, parca credeau ca intr'o singura secunda se pot transmite sentimente pentru o viata, se pot spune povesti ce au durat ani. Din ei nu era nimeni optimist, toti erau prea nepasatori sa creada ca exista ceva mai important decat glumele proaste pe care le faceau in momentul respectiv, prea ignoranti sa vada ca exista ceva mai mare decat ei si deca altii, mai mare decat totii: lumea. Acolo nimeni nu intelegea ca sentimentul ca nimeni nu de intelege, nimeni nu te asculta, ca nimanui nu'i pasa, este un sentiment, nu un moft. Din toate aceste motive si mult mai multe totul se intampla afara.

Sunetul respiratiei fetei injunghia nemilos tacerea. Bataile inimi stigau faptul ca inima Cercetasei nu era invinsa, nici nu abandonase lupta. Si'ar fi dorit asa de tare o discutie in doi, genul de discutie care sa o trezeasca si sa o elibereze precum un bulgare de apa aruncat pe fata dimineata. Dar ea era una si singura afara, nu avea cu cine vorbi, nu avea cine sa o asculte. Isi baga mana in buzunarul robei, cuprinsa de o curiozitate, scoase ceasul il privi si isi sopti siesi:
- Ora cinci?! Cum a trecut si ziua asta?

Fata se aseza mai bine bucatica de pamant relativ uscat si mai lua de lanca ea un trandafir alb. Din sticluta in care un lichid negru intens se balansa usor dupa felul in care il agita, fata turna o picatura si pe o petala a trandafirului aparura pete negre ce se intingeau in fibra acestuia ca panglicile de cerneala intr'un pahar de apa. Picatura cu picatura trandafirul devenea negru.
Cat de deosebit era! Cat de delicat si totusi puternic! In ce fel se vedeau perisori minusculi ai petalelor astfel incat pareau de catifea groasa, veche si totusi neatinsa de vreme! Parea trandafirul perfect.