Can you hear me now?!

[Cresseda E d'Guillaume]

• Lacrimi, durere, coşmaruri şi nervi. De asta avea parte în ultimele nopţi. Nu reuşea să adoarmă, amintindu-şi iar şi iar cum tatăl ei fusese ucis chiar în faţa sa. Se rostogoli de câteva ori în pat, pentru aş găsi un loc, neavând stare şi până la urmă reuşi să cadă jos. Îşi duse mâna la cap şi murmură o înjurătură într-o franceză fără cusur, accentul ei, uşor rârâit, răsunând în camera pustie. Trase aer în piept şi se ridică, apoi, îşi luă pe ea o pereche de pantaloni şi un tricou alb cu imprimeu pe piept, apoi după ce-şi împleti rapid o coadă neglijentă, îşi trase o căciulă mov pe cap. Îşi umflă obrajii, şi clipind, îşi trase pe umeri pelerina invizibilă, apoi ieşi din cameră, mergând cu paşi mici pe holul pustiu. Ajunse în Camera de Zi şi când văzu că nu era nimeni, ieşi în subsol. Urcă rapid scările, trăgând pe cap pelerina, apoi paşii o purtară spre scări, unde începu să urcă spre etaj. Ajunse pe coridor şi prinsă în gânduri nu realiză pe moment că mai era cineva acolo. Se opri când văzu o siluetă feminină şi, recunoscând-o pe Jade, rânji malefic. Cu ajutorul unei vrăji, sunetul produs de paşii ei dispăru, iar Bianca ajunse rapid în spatele ei.
  -Bau! îi şopti la ureche, dându-şi pelerina de pe cap. O bufni râsul şi se dădu precaută un pas mai în spate, privind-o amuzată.
  
  Ţinuta Biancăi.