Everybody lies

[Isolde du Maurier]

• Iar si iar, cuvintele lui il dureau. Erau crude, reci si indiferente. Simtea cum si ultima farama de ratiune ii paraseste corpul, si cum dragostea ei devenea un ideal indepartat, de neatins. Nu o mai iubea, nu ii mai pasa de ea. Luptase degeaba, iar acum trebuia sa suporte infrangerea. Fusese o proasta si primea ce merita. Lasa lacrimile sa-si faca de cap pe obrajii sai palizi, in timp ce il urmarea disperata cum se indeparteaza. Isi ingropa fata in maini, dorind sa uite si sa nu mai traiasca cu asemenea poveri. Totul ii era o povara, totul era mult prea greu. Oftand, simti cum cineva o atinge, si o ia in brate. Cineva atat de cunoscut. Ridica capul, si se uita mirata la persoana aceea, persoana pe care o cunostea atat de bine, si totusi, atat de putin. Respiratia i se accelera, si simti cum totul o ia pe o carare buna, cum totul se lumineaza. Ii auzi cuvintele ca prin vis, ii simti buzele pe ale sale, si inima sa o lua la goana.
  
  "Promit sa nu mai plec", sopti ea, cu lacrimi in ochi, de data asta de bucurie.