You just need to remember

[Effy K. Dietrich]

• Se aşezase pe un butuc retezat, cu privirea goală, aţintită undeva în depărtare. Respiraţia îi era greoaie, însă nu de la efort. Mereu când le auzise pe acele adolescente răsfăţate plângându-se că viaţa lor este oribilă şi că suferinţa pe care o simt le-ar fi împins la moarte , nu le crezuse şi chiar le condamnase că nu apreciază ceea ce au. Multe dintre ele poate că , de fapt, nici nu simţeau astfel de lucruri, însă acum, înţelegea. Era greu, al naibii de greu să trăieşti astfel. În fiecare zi în faţa ochilor i se desfăşurau, ca un film prost făcut, imagini sfâşietoare din trecut. Nu le putea alunga, căci continuau să revină. Era sufocan, chinuitor , agonizant. Dar nu, nu renunţa. Îşi dădu seama de ce le condamna pe acele fete. Pentru că renunţaseră, aleseră înfrângerea. Erau laşe.
  
  Tresări şi se ridică brusc când auzi acel 'bună'. Un fior îi străbătu şira spinării , şi un gol i se puse în stomac. Închise ochii şi îi deschise de mai multe ori, ascultând din nou şi din nou în minte glasul atât de cunoscut. Respiraţia îi deveni sacadată, şi , deşi primul impuls fu să se năpustească asupra ei şi s-o strângă în braţe, doar se întoarse şi o privi. Avea, într-un fel, nevoie să ştie că este reală, că nu este un produs al imaginaţiei sale bolnave.
  
  "Rose..." Murmură şatena cu vocea tremurândă. Un zâmbet firav se aşternu pe buzele sale de un roz pal, în timp ce un alt val de sentimente se prăbuşea asupra ei, sufocând-o cu intensitatea lui.