The sword of time will pierce our skins

[Ema Snow]

Ema ramase tacuta un timp. Nu facuse altceva decat sa cuprinda umerii delicati ai lui Odette cu bratele si sa o lase sa planga. Nu putea decat sa fie acolo pentru moment. Se spune ca timpul vindeca toate raniile, dar si plansul. Iar ceva din vorbele fetei ii spunea Soimencei ca acel prieten merita toate lacrimile de pe lume.
Mintea ei era departe, dar intr-un fel ciudat, inca zbura prin jurul clipei prezente. Si ea se indragostise la un moment dat, insa nu avusese curajul sa-si expuna sentimentele. Pana sa prinda ea doza necesare de vitejie totul se stersese. Amicul ei pleca, iar Ema avea sa nu mai dea vreodata de el.
Ofta delicat si stranse cu putin mai multa putere umarul Viperinei. Apoi, pe cel mai incet ton posibil, incepu sa vorbeasca.
" - Imi pare foarte rau, Odd... Poate ca acum totul e in intuneric si nu se vede nici cea mai firava raza de lumina. Nu voi incerca sa te fac sa nu mai plangi, nu ar fi cinstit, dar pot sa-ti amintesc ca, in astfel de momente, ar fi bine sa te gandesti la lucrurile frumoase, clipele tainice ce vor ramane mereu in inima ta si in sufletul lui... "
Soimeanca isi ridica privirea spre fereastra prafuita pe interior, urmarind cateva clipe siroaiele subtiri de apa. Spuse o rugaciune in minte, dorindu-i numai bine sufletului celui mort.
" - Cat de tanar era?"