a day of June

[Ivy Thibault]

• Da, avea dreptate. Ivy nu putea să spună nimic în apărarea Viperinilor. Era adevărat tot ce spusese. Dar asta nu o opri din a înceta să meargă şi a-l privi cu ochii mari şi cu un zâmbet amuzat pe faţă. Îi plăcea modul în care se enerva şi începea să-şi strige cuvintele. Strânse din buze, rerpimându-şi zâmbetul, şi îşi drese glasul, apoi începu iar să meargă. Încuviinţă din cap, semn că înţelesese şi era de acord.
  
  "Da, ai dreptate. Unii Viperini chiar sunt cretini," recunoscu fata.
  În capul ei era perfectă linşte, ceea ce nu era deloc obişnuit. Şi totuşi, îi plăcea această linişte enorm de mult. Era bine să nu mai audă toate acele certuri, despre ce era mai bine de făcut. Să audă cum se ceartă instinctul cu creierul. Avea impresia că făcea ceva greşit. Ascultase de instinct şi reuşise să supravieţuiască. Acum, asculta de creier şi se simţea oribil.
  
  Dar acum instinctul şi creierul tăceau amândouă. De fapt, vorbeau, dar într-o armonie perfectă. Era ca şi cum, într-un final, cele două ajunseseră la un armistiţiu. Amândouă îi cântau într-o singură voce: E foarte bine, continuă se te plimbi, e foarte bine, continuă să te plimbi. Se uită curioasă în direcţia lui Jules, întrebându-se ce era atât de special la el, încât toată fiinţa ei să o îndemne să continue să se plimbe cu el.
  
  În mod normal, nu avea încredere în oamenii pe care nu îi cunoştea. Pentru că făcuse unele lucruri, pentru care era căutată. Aşa că nu risca să îşi facă noi prieteni, de teamă să nu îi fie duşmani. Era mai bine aşa. Însă, dacă nu rişti, nu câştigi, zicea proverbul. Iar Ivy avea un presentiment că în noaptea asta era pe cale să câşige ceva minunat.