kill the boy and let the man be born

[Veronique A. Dupont]

• Statea in continuare pe birou cu el care i se ingropase in brate si zambea privindu-l. Ii mangaia parul in mod repetat, iar cu cealalta mana ii apasa spatele, lipindu-l de ea. Nu stia de ce, dar se simtea bine. Pierduse aproape totul cand parintii sai murisera, iar sora sa fugise si acum se simtea de parca ar fi recapatat toate acele lucruri. Putea in sfarsit sa aiba grija de cineva care chiar avea nevoie de acel lucru. Putea sa se asigure de bunastarea lui, iar din acest motiv se avea un sentiment de implinire.
  
  'Nu vor mai fi oameni lacomi care sunt in stare sa-si vand propriul suflet pentru bani. Nu va mai exista nici foame, nici boli produse de mizerie si toti oamenii vor fi fericiti. Magia nu va mai servi celor nedemni de ea si pana si animalele isi vor gasi pacea in acest imperiu paradisiac al nostru' incepu sa-i povesteasca pe un ton asemanator unui cantec de leagan. Acela avea sa fie cantecul lor, inmnul revolutiei. Toti cei ce vor vrea sa fie izbaviti vor trebui sa recite acele cuvinte.
  
  Ii ridica capul si il forta sa o priveasca in ochi. Era cu zece ani mai mare decat ea, dar in acel moment nu parea mai matur decat un copil. Un copil speriat care isi cauta alinarea in niste simple cuvinte. Cuvinte spuse de o persoana care promitea ca-i vrea doar binele si nimic altceva.
  
  'Crezi ca ai putea sa ma saruti fara sa-ti fie sila?' intreba privindu-l atenta in ochii de culoarea onixului. Era de parca ea ii ghicise gandurile pe care le avusese cu foarte putin timp in urma, iar acum le folosea impotriva lui. Nu dorea sa-l umileasca sau sa-l faca sa sufere, dar trebuia sa stie ca se poate increde in el. Niciodata n-ar fi avut cum sa primeasca incredere ide la un om caruia i se facea rau doar atunci cand ii vedea chipul tinerei vrajitoare.