ours is the glory

[Veronique A. Dupont]

• Zambi mai mult pentru sine, iar apoi i se sterse orice expresie de pe chip. Se desprinse de el usor si se ridica de pe canapea. Incepuse sa mearga in jurul unei masute de cafea si a unui fotoliu cu pasi mici si lenti. Isi tinea mana dreapta in dreptul buzelor de parca ar fi incercat sa-si roada unghiile si privea in gol.
  O mie de ganduri ii traversau mintea in acel moment, iar ea nu reusea sa se focuseze asupra niciunuia dintre ele. I se parea delicios gandul ca incepea sa-si stranga o armata, dar in acelasi timp se temea. Avea senzatia ca prea usor i se rezolvau toate problemele in ultimul timp si nu stia daca ii fusese cumva intinsa o cursa sau daca ar fi trebuit sa multumeasca in genunchi vreunei divinitati.
  Propunerea lui Guillaume o facuse sa realizeze ca nu se gandise nici macar o secunda la cineva avea sa fie acela care ii va conduce armata. De abia in acel moment isi daduse seama ca o armata fara un conducator n-ar fi fost nimic altceva decat o gloata dezorganizata. Desigur, ar fi putut chiar ea sa-si conduca oamenii, dar acest lucru i se pare stupid. De ce si-ar fi riscat propria viata cand ar fi putut lasa pe altcineva sa o faca pentru ea?
  
  Se intoarse precauta inspre Jules si isi lua mana de la gura. Il privi atenta cateva clipe lungi, iar apoi isi departa buzele incercand sa spuna ceva. Niciun sunet nu ii parasi corzile vocale, dar pe chipul sau se citea faptul ca dorea sa se exprime.
  'Ce te face sa crezi ca armata mea nu are deja un conducator? Si, in plus, esti gata sa mori pentru scopul meu? Pot eu avea incredere in tine?' intreba pe un ton sfarsit dupa ce reusi sa-si gaseasca cuvintele.