Just walking through the past and present

[Orlando Quinn]

Orlando ridică privirea, odată cu o sprânceană, uşor. O doamnă, domnişoară, ce avea să fie. Prefera să nu tragă concluzii pripite. Scoase mâinile din buzunar, descoperind astfel şi un ambalaj de la o broscuţă de ciocolată, pe care îl puse înapoi, nepăsător.

Nu prea îl interesa să poarte o discuţie cu cineva care se considera că "muşcă" - sau, mă rog, ce-o mai fi vrând să zică -. O ignoră nepăsător dar nu înainte de a spune un "Bună" din politeţe. Continuă să privească tabloul răpitor, analizând toate datele, până şi pe acelea matematice. Nu-l ajutau.

Se uită prin toate colţurile şi observă uşor stupefiat că era şters de praf. Adică, mă corectez, prea bine şters. În timp ce celelalte tablouri afişau un strat subţire de praf - semn că erau şterse doar săptămânal - acesta nu avea nici cea mai mică urmă - semn că era şters zilnic -. Iar felul de a fi şters nu era unul haotic, împrăştiat, cum obişnuiau majoritatea elevilor însărcinaţi cu această treabă să o facă, ci...
Îşi lăsă capul pe spate. Ce face el? Începe o analiză clară şi concretă a cum să ştergi praful?

"Hai, nu fi ridicol, doar nu scrii o carte acum", gândi şatenul, mutându-şi din nou privirea spre uşă, unde intrase acum o copilă. O adolescentă, sau adultă, nu ar fi putut spune sigur.

Se gândi că dacă ar fi spus acest lucru cu voce tare, ar fi iscat un scandal. Fusese stupefiat luna trecută, când i se adresase verişoarei sale e 16 ani cu "copilă" iar aceasta reacţionase destul de urât.
"- Nu, nu! Sunt adolescentă acum, Orlando, nu copiliţa de 6 ani cu care te jucai!"
Şi când se gândea că şi acum, la 21 de ani, el tot copil se vedea.

Realizând că aceasta intrase şi că încă era deosebit de linişte, luă cumva cuvântul.
" - Ah, nu deranjezi cu nimic."

OOC: Oricine poate continua.