where the wild roses grow

[Isolde du Maurier]

• Inghiti in sec, si mai lua un fruct de pe platou, fara sa il priveasca si pe acesta prea mult. Nu ii era prea foame, insa nu vroia sa para nepoliticoasa. Devenise putin cam paranoica, si se simtea ca o musca prinsa in panza incalcita a unui paianjen. Isi puse piciorul stang pe cel drept, cum facea de obicei, intr-o tinuta mai impozanta, si ii zambi nepasatoare Veroniquai. Daca tot fusese inzestrata cu acest minunat dar al actoriei, de ce sa nu-l foloseasca? De ce sa nu-si ascunda temerile si ingrijorarea?
  
  "Ma descurc eu. Mereu m-am descurcat", replica ea, continuand sa zambeasca, in timp ce ducea un mar la buze. Fructul putea foarte bine sa concureze cu acestea, intrucat atat marul cat si buzele ei erau de un rosu mai mult sau mai putin aprins.
  
  Urmatoarele intrebari ale femeii aproape ca o dezarmara, insa Moreen era pregatita pentru ele, stia ca acestea aveau sa vina, insa nu isi pregatise un raspuns mai complex. Totusi, la ce bun un impaienjenis de minciuni?
  
  "M-am hotarat ca in Irlanda lucrurile erau putin cam banale. Asa ca m-am gandit ca putina adventura nu strica, si am venit aici. Mereu am fost de parere ca un razboi este interesant de urmarit, dar si mai interesant cand stii ca un apropiat de-al tau se afla pe campul de lupta. Totusi, s-ar putea sa ma multumesc cu privitul, aici in Irlanda sunt mai mult decat singura"
  
  Nu paru pentru nici macar o secunda trista sau singura, si nici nu se simtea asa. Mereu fusese singura, si mereu avea sa fie.