thoughtless

[Gaspard Müller]

• Cu ani în urmă...
  
  Intră în casă şi zâmbetul îi pieri odată ce o văzu pe Calliope coborând scările cu o asemenea graţie, încât ar fi făcut geloasă până şi o balerină. Gaspard îşi abţinu mârâitul nervos ce dorea să iasă la suprafaţă şi se opri în faţa ei. Ca şi aceasta, purta veşminte rafinate. Azi trebuie să se însoare. Doar că nunta se va transforma în înmortmântare.
  -Arăţi minunat, iubito, rosti cu un nod în gât şi se aplecă spre ea să o sărute. Îi simţi mâinile mici şi fine înconjurându-i gâtul şi închise ochii doar, doar va scăpa de acele sentimente.
  -Doamne Gaspard! Sunt aşa fericită, reuşi tânăra să îngaime şi câteva lacrimi îi scăldară obrajii roşii. Şatenul simţi un gol şi mai mare în stomac, şi tare şi-ar mai fi dorit să-l ia dracu pe el în acel moment, doar ca ea să fie în regulă.
  
  -Să mergem, zise şi o luă de mână, nu înainte să o privească. Voia să şi-o amintească aşa cum era în acel moment. Ochii lui îi urmăriră chipul frumos, brăzdat de lacrimi de fericire, apoi coborî lent în jos, spre trupul acoperit de rochia albă de mireasă. Acelaşi trup pe care-l atinse de atâtea ori. Se aplecă din nou şi o mai sărută odată, doar pentru a-i reţine gustul. O trase de mână, afară şi trecând pe lângă părinţii lui, văzu privirea mamei ce îi rupse inima. Ştiau. Părinţii lui ştiau că aveau să-şi piardă fiul şi cea care avea să-i fie noră.
  
  Ieşi din curtea casei şi se gândi că niciodată Peştera lui Godric nu mai fusese atât de rece şi obscură. Se cutremură în sinea lui şi Dispărură amândoi, Apărând în Pădurea lui Dean. Gaspard se întoarse spre ea şi o privi în ochi.
  -Îmi pare rău, spuse scoţându-şi bagheta. Se aplecă spre ea şi o sărută. Îi simţi lacrimile atingându-i buzele şi fu sigur că ea ştie că avea să moară.
  -Te iubesc. Avada-Kedavra! rosti încă sărutând-o şi îi prinse trupul inert, fără a o lăsă să atingă pământul rece. Îşi afundă chipul în părul ei roşcat şi se trânti jos.
  
  În prezent.
  
  Privirea îi rătăci de-a lungul ferestrei de la fostul lui dormitor. De ce fost din moment ce părinţii trăiau? Era simplu. De când Calliope murise, familia Müller lăsase de-o parte tot trecutul. Bineînţeles, dacă pe Gaspard încă îl bântuia, era partea a doua. Oftă încet şi parcă încă auzea glasul ei răsunând în jur, ca un ecou de mult pierdut.
  -Şi când te gândeşte câte visuri au luat naştere în acest loc, spuse încet şi închise ochii, apoi lovi trunchiul unui copac, rezemându-se de el. Îşi lăsă capul pe spate, privind cerul negru al nopţii.
  
  Auzi paşi şi-şi îndreptă privirea spre acel loc, uitându-se spre silueta feminină ce se îndrepta spre el.
  -Calmează-te domniţă. Nu ţi se va întâmpla nimic, rosti calm şi împăciutor şi se îndreptă de spate, păşind înspre ea. Îşi dădu părul de pe chip, apoi îşi înfăşură pumnul rănit cu o batistă. Se opri în faţa tinerei şi zâmbi calm şi şarmant. Dacă ura un lucru, era ca o tânără să se simtă în pericol cu el. Desigur, exceptând ceea ce se întâmplase cu ani în urmă, acum avea grijă ca femeile să se simtă protejate în preajma lui.