Vin la apus!

[Katharina van der Wall]

• Mârâi când îi suflă fumul de ţigare în faţă şi îl privi ucigător. Îşi aruncă braţele după gâtul lui, simţindu-i braţele cuprinzându-i trupul minion, dar perfect şi zâmbi mulţumită. Îşi aminti numai decât de vremurile copilăriei, sau cel puţin de perioada dinainte de moartea mamei, când niciunul dintre ei nu era atât de rece. Îi lipsea acea vreme. Mârâi nemulţumită când o împinse pe scaun şi îi bău berea şi aruncă în el cu un şerveţel.
  -Necioplitule, zise şi începu să râdă, când îi văzu buzele roşiatice. Clătină din cap amuzată, apoi mai comandă două beri.
  
  Îşi puse un picior peste celălalt, aranjându-şi fusta neagră şi îl privi calmă în ochi. Se schimbase de când nu îl mai văzuse, dar ştia că în ochii lui, şi ea părea alta. Vremea trecuse pe nesimţite şi timpul fu dur cu ei, gândi absentă Isseult în timp ce-i analiza ochii. Cumva, o uimi ura pe care o citea în ei, şi dacă n-ar fi ştiut, ar fi spus că-i este adresată chiar ei. Nu ar fi mirat-o. În fond, deşi s-au înţeles bine, Devon n-a fost niciodată mult prea apropiat de ea, ca frate.