--&& we got no time to lose

[Katharina van der Wall]

Isseult & Klaus

“Will you remember me? 'Cause I know I won't forget you.”

• Tăcere. Asta era tot ce putea auzi Isseult. Deschise ochii încet, privind câteva clipe tavanul şi oftă uşor. N-ar fi crezut că după nouă ani, se va întoarce în locul unde îşi petrecuse o parte a copilăriei şi unde îşi întâlnise atâţia aliaţi. Zâmbi slab şi coborî din par, încălţând papucii de casă pe care-i avea pe podea. Îşi trecu degetele prin păr şi privi ceasul din perete curioasă. Era abia devreme, undeva pe la şase dimineaţa şi tânăra putea vedea asta chiar şi în peisajul ce i se înfăţişa pe fereastră. Soarele încă nu apăru pe cer, iar atmosfera păstra răcoarea nopţii. Şatena zâmbi. Merse şi îşi făcu rapid un duş, apoi se îmbrăcă, renunţând la robă. Ieşi din cameră, îndreptându-se rapid spre scări, căci dorea să meargă afară. Îi era dor de împrejurimile Hogwarts'ului.
  
  Ieşi din castel şi trase aer în piept zâmbind uşor în colţul gurii. Ochii ei analizară împrejurimile rapid, în căutarea altor persoane, dar se părea, că înafară de ea, nimeni altcineva nu cutezase a părăsi comfortul oferit de pat, în acea dimineaţă. Şi mai bine. Măcar aşa nu avea să fie deranjată. O luă la pas, mergând încet spre Pădurea Interzisă. Intrase de atâtea ori acolo, încât putea spune că o cunoştea la perfecţie. Ştia în schimb, că nu era nici pe departe aşa, deşi ar fi dorit asta. Îşi trecu degetele prin păr şi privi cerul câteva clipe, apoi, coti spre coliba Paznicului, căci nu dorea să-şi agite dimineaţa.
  
  Locul se schimbase de când ea fusese elevă, dar magia lui nu se pierdu, şi Isseult putu simţi aceeaşi atmosferă primitoare ca şi în urmă cu nouă ani, când obişnuia să vină aici, de câte ori avea ocazia. Atinse cu drag bostanii uriaşi şi amintiri scurte îi trecură prin faţa ochilor. Îi era dor de vremurile copilăriei.
  -Ce-aş mai da să fiu în primul an, rosti încet, dar clar şi surprinzător lucru, ochii i se umplură de lacrimi. Şi le şterse însă, căci nu îi stătea în fire să plângă. Nu o mai făcuse de atâta timp, încât i se părea nelalocul lui acest lucru.
  
  Se aşeză pe o piatră şi îşi sprijini bărbia în palme câteva clipe. După asta, îşi folosi bagheta, iar caietul ei cu schiţe şi penarul cu obiectele de scris şi desenat, îi apărură pe picioare. Şatena îl deschise şi începu să deseneze locul, mâna acesteia, mişcându-se rapid pe foaia, ce uşor, uşor îşi pierdea imaculitatea. Zâmbi uşor în colţul gurii, retuşând umbrele colibei din faţa ei. I se păru că aude paşi, dar nu ridică privirea. În fond, ştia la fel de bine, că ar fi putut fi chiar imaginaţia ei.