Vin la apus!

[Katharina van der Wall]

Miji ochii nervoasă. Știa ea cum încerca deobicei el să facă pe cineva să se simtă bine. Lovi masa mârâind.
-Oh da? Presupun că a fost extrem de amuzant pentru tine să o vezi pe jumătate moartă, întinsă pe pat, în spitalul ăla nenorocit! În fond nu ți-ai putut stăpâni râsul măcar din respect pentru că e un copil, la dracu! ridică ea tonul, făcându-i pe cei din jur să întoarcă privirile spre ea. O privire sumbră din parte tinerei, îi făcu să-și vadă de treaba lor. Își dădu părul dn ochi, simțind cum nervii o lasă încetul cu încetul. Se săturase să tot încerce să facă totul bine între ea și blond, iar el să se comporte la fel.

-Probabil a avut dreptate. N-ar fi trebuit să-ți spun că era acolo. În fond, nu ai rezolvat nimic, ci mai rău i-ai făcut, zise și oftă cu putere. Nu putea să-i spună că șatena era îndrăgostită de el. Îi promisese, iar ea niciodată nu-și încălca cuvântul. Era mândria ei, pe cae nu avea de gând să o încalce, doar pentru că el era prea orb să vadă.
-M-am săturat să încerc să te fac să vezi că nu e bine cum te comporți. Și de ce așa? Doar pentru că am fost eu mai mare? E o prostie și o știi foarte bine, rosti clar și serioasă.