Vin la apus!

[Devon d'Madreville]

Nervii i se urcara din stomac si traversara prin vene, pana in maini si apoi ii ajunsera la creier, facandu-l sa isi contracte pumnul. Dar se abtinu din a face orice prostie ce s-ar solda cu raniti, morti si decesul surorii sale mai mare cu trei ani.

Sa fii cel mai mic si totusi cel mai nebagat in seama, nu e un lucru usor, chiar si pentru cel mai tolerant om. In viziunea lui Devon, toate fiintele umane erau bestii creeate dintr-un pic de recunostinta, cu un orgoliu mare si o inteligenta scazuta. De aceea lasase animalul din el sa creasca, si nutrise inca din copilarie, o ura generala. Nu numai pentru familia sa, ce ii stricase mai bine de 16 ani din viata, ci si pentru lumea care ii spunea pur si simplu, ' fratele mai mic al lui Isseult ', si il tratau ca atare. Fiintele umane din jurul sau transformasera, fara sa-si dea seama, si in intunericul profund al noptii, bestia ce era azi.

Dar cand incerca sa se schimbe, toti considerau ca doreste ceva. Viclenia nu era un as pentru el, trebuia sa recunoasca. Cand vroia ceva, il lua. Fie pe calea usora, fie cu forta. Nu recurgea nici cand la ... siretlicuri.

Isi privi sora si, pentru mult timp de cand crescusera, ii paru din nou disperata. "Dupa oameni care s-o iubeasca." gandii Devon si dezaproba din cap. El nu era destul, ci se facea ca e doar un pion pe o tabla de sah.

-Stii foarte bine ca nu numai rangul tau in societate m-a facut sa devin eu. Dar se pare ca iti place sa te repeti in gol, soro. Stiam eu de ce nu mai vroiam sa am de aface cu familia d'Madreville. spuse Devon, ca si cum ar fi turuit si dezaproba din cap.