Vin la apus!

[Katharina van der Wall]

Îl privi lung şi nu putu decât să pufnească. Întotdeauna fusese vina ei. De la faptul că era mai mare, până la faptul că ajunsese unde ajunsese.
-Vezi? Spui că nu a avut nimic de-a face cu mine şi cu tot ce s-a întâmplat. Dar continui să împarţi lucrurile între "noi" şi "tu". Dar în fond, de ce mă mir. Niciodată nu m-ai văzut ca pe o soră mai mare. Cel puţin nu de când am crescut şi am avut nevoie de tine, zise calmă şi se ridică, lăsând nişte galeoni pe masă. Îşi trase mai bine roba pe ea şi îl privi lung, având sentimentul că era pentru ultima oară.

-Îmi pare rău că ţi-am stricat seara chemându-te aici. Am crezut... că poate... lucrurile vor fi în sfârşit ok, spuse încet şi pentru prima oară de când se maturizase, îşi coborâse toate zidurile, lăsându-l pe el să-i vadă altă faţă decât cea cu care era obişnuit. Trecu pe lângă masă, îndreptându-se spre ieşire, simţind privirile tuturor celor din jur, apăsând-o dureros. Nu-i păsa.