And , finally, I'm not scared

[Aaron Hart]

• Aşteptă, în tăcere, ascuns într-un colţ întunecat al unei camere lăturalnice, mai puţin vizitată, până ce râsetele şi vocile ridicate ale elevilor nu se mai auziră, semn că holurile se goliseră. Era noapte, aproape unsprezece şi jumătate, dacă nu se înşela, deci cele câteva persoane care se mai aflau încă în castel se retrăseseră în Turnuri. Observase de-a lungul anilor că elevii păreau să fie tot mai atraşi de încălcarea regulilor, mai cu seamă de expediţiile nocturne, aşa că nu s-ar fi mirat să dea peste cineva la acea oră, deşi această idee îl îngrozea. Spera totuşi, că cei care ieşeau din camere în seara aceea să aleagă unul din locurile cele mai frecventate pe timp noapte, cât mai departe de el. În acel moment , ca şi în celelalte - să fim serioşi! - voia să fie singur, doar el şi gândurile sale.
  
  Silueta sa translucidă se contură vag pe coridor, emanând un fel de lumină difuză, ca a unui bec gata să se ardă. Înaintă încet , plutind, şi se opri , în cele din urmă în capătul scărilor, acolo unde se întâmplase totul. Amintiri vagi, înceţoşate îi zburară prin faţa ochilor de un albastru stins, aproape gri şi scânci slab. Nu mai avea corp, deci nici inimă, dar simţea ceva zbătându-se în el cu putere, ca şi cum încerca să iasă la suprafaţă. Dar nu putea. El era mort, era o existenţă între viaţă şi moarte, din-afara materiei şi nimic nu-l putea atinge.
  
  'Sau aproape nimic' Murmură în şoaptă, închizându-şi ochii , parcă obosit. Încercă să se odihnească pentru o clipă, să-şi recapete calmul , însă cineva îşi drese glasul şi îl întrerupse. Imediat îşi îndreptă capul şi privi agitat în jur, dar tot ce văzu erau tablourile de pe pereţi, ce îl priveau cu ură, sau chiar milă. Îşi aminteau ce a făcut. Fuseseră acolo şi priviseră totul. Voiau să plece, o simţea, însă în acea seară nu le făcea pe plac. Avea nevoie să stea acolo şi să-şi amintească totul.

OOC: Anyone ><